An II, nr. 11 (21),Noiembrie 2013 MEMORIA OLTULUI

Transkrypt

1 MEMORIA OLTULUI Revistă de istorie şi cultură a judeţului Olt Anul II, nr.11 (21), Noiembrie 2013 Editată de Asociaţia Culturală MEMORIA OLTULUI Director: Ion D. Tîlvănoiu Comitetul de redactie: Dr. Aurelia Grosu, dr. Mircea Şerbu, Dumitru Botar, Al. Chirilă Stanciu, Gabriela Florescu, Floriana Tîlvănoiu, Vasile Radian. Planşele noastre: 1.Caracalul în două imagini de epocă păstrate în colecţiile Bibliotecii Academiei Române. Sus- Piaţa Unirii; jos- hotelul Florea Niculescu. 2. sus: Delegaţia I.S.J.Olt donează şcolilor din Basarabia revista Memoria Oltului. Jos: Jean Lupu- o viaţă închinată muzicii şi educaţiei - manuale şcolare (o parte din publicaţiile semnate de Jean Lupu). 3. Documente din arhiva Flaminiu Mârtzu: A. Elev la Caracal; B. Volum purtând semnătura istoricului: C. Bilet de vaccinare din 1915 al Serviciului Sanitaral oraşului Caracal semnat de tatăl său, dr. Fr. Mârtz: D. Certificat de absolvire a cursului primar elementar la Şcoala nr. 1 de Băieţi din Caracal (1924) cu media 9,85. Documentul atestă că elevul a fost înscris în sept la Liceul din Caracal. 4. Monumentul funerar al protopopului Nicolae Iconomu din comuna Nicolae Titulescu, jud. Olt. CUPRINS 1. dr. Aurelia Grosu-,,Străzi şi case slătinene.../ 2 2. dr. Mircea Şerbu-,,Amintiri din Liceul Radu Greceanu din Slatina../8 3.Jean Lupu-,,Mărturisiri (II).../ 13 4.Calendarul Memoriei Oltului../ Cristina Nicula-,,In memoriam Flaminiu-Dimitrie Mârtzu. 100 de ani de la naştere / Vasile Radian-,,Răscoala de la 1907 în comunele Crăciuneii de jos şi Mihăieştii de jos judeţul Olt.../56 7.dr. Mircea Şerbu-,,Clio se amuză...adelina Patti la Caracal../62 8. Al Chirilă Stanciu-,,Spectacole teatrale şi muzicale susţinute la Caracal../64 9. Ştiri culturale.../ Dumitru Botar-,,Generali din Romanaţi- Gheorghe Marinescu../ Traian Zorzoliu-,,Moşia Ungureilor de-a lungul timpului./82 12.Ion D. Tîlvănoiu, Ştefan Munteanu, Lucica Munteanu-,,Însemnări pe cărţi ale parohiei Brâncoveni - Olt. / Ion D. Tîlvănoiu. Fl. Tîlvănoiu-,,Publicaţii Periodice din Olt şi Romanaţi.../94 14.Ion D. Tîlvănoiu, Floriana. Tîlvănoiu, Vasile. Radian-,,Monumentul eroilor din comuna Nicolae Titulescu../ 96 ISSN Tiparul executat la Editura Hoffman Tel./fax:

2 Străzi şi case slătinene Dr. Aurelia Grosu Trecători grăbiţi sau indiferenţi prin Slatina veche, majoritatea dintre noi percepem senzaţia de amorţeală şi prea puţin realizăm că parcurgem un crâmpei de viaţă, altădată tumultoasă, care concentra habitatul slătinean. Structurând spaţiul după reguli geometrice şi armonice, în funcţie de aspiraţiile comunităţii şi ale meşterilor, arhitectura şi urbanistica creează cadrul uman în care trăim şi gândim. Astfel, participăm la ambientul în care au trăit înaintaşii noştri, încercând să redescoperim sensuri şi valori pierdute. Slatina, una dintre Frize decorative pe cele mai timpurii localităţi atestată faţadele unor case din documentar (20 ianuarie 1368) mai conservă Slatina. imaginea de la sfârşitul secolului al XIX-lea, chiar dacă pe alocuri este alterată de intervenţii neinspirate sau barbare. Sute de ani în Slatina s-au construit case cu precădere din lemn, argument peremptoriu pentru civilizaţia lemnului la români, evidenţiată admirabil de Vasile Pârvan. Vitregiile vremurilor şi calamităţile naturale, dintre care incendiile s-au dovedit a fi devastatoare, au şters imaginea Slatinei din perioadele mai îndepărtate. Este adevărat că putem reconstitui parţial această imagine prin coroborarea mărturiilor arheologice, documentare, cartografice cu însemnările Moara Olteanca şi Gimnaziul din Slatina la începutul sec. XX. călătorilor străini care au trecut 2

3 prin târgul de la vadul Oltului.La sfârşitul secolului al XIX-lea, Slatina însuma şase cartiere: Centrul oraşului, Obrocari, Dealul Sopot, Gării, Dealul Viilor, Clocociov. Oraşul avea forma unui triunghi cu vârful spre est, baza pe măgura Grădiştea, latura de sud pe Dealul Caloianca, iar cea de nord pe dealul Sopot. Această configuraţie geografică dimensionează o imagine colinară, surprinzătoare pentru vizitatorul care se aştepta să vadă o aşezare plată, de câmpie. Slatina în vechea ei aşezare, îi apare lui D. Caracostea un oraş amfiteatru, înconjurată de aparente dealuri, de fapt povârnişuri prăvălite din şesul Munteniei spre Olt...Am străbătut multe meleaguri, dar nicăieri n-am văzut o aşezare la fel ca a Slatinei. Casa veche părintească stătea pe dealul opus Grădiştei şi de acolo se vede că mi-a rămas pentru totdeauna în suflet icoana Slatinei, cu povârnişurile multiple de amfiteatru, cu podişul Grădiştei şi cu aceea nemărginire plină de taină a luncii Oltului. Centrul oraşului se va constitui pe axa străzilor Ionaşcu, Bucureşti (Mihai Eminescu şi George Poboran), Lipscani şi Carol I (Dinu Lipatti). Pe vechiul drum al Bucureştilor, pe care se călătorea cu birji de la Craiova la Bucureşti, când nu ereau drumuri de fer, s-a trasat cea mai veche arteră din Slatina - strada Bucureşti, care străbătea oraşul de la vest la est. Conform Recensământului din anul 1912 avea o lungime de 2900 m şi cuprindea 150 clădiri pe dreapta şi 131 pe stânga. În perioada interbelică, porţiunea de la Grădina Publică din faţa Palatului Administrativ până la Palatul Comunal (Primăria) va primi numele lui Constantin Dissescu (azi strada M. Eminescu). Constantin Dissescu, născut în Slatina la 8 august 1854, a fost una din personalităţile de marcă ale României sfârşitului de secol XIX şi începutul sec. XX: profesor, jurist eminent, avocat reputat, om politic. În intervalul , C. Dissescu a fost delegatul permanent al României în Comitetul Uniunii Parlamentare, iar în anul 1922 l-a suplinit pe Nicolae Titulescu la Societatea Naţiunilor. Pe vechea stradă se mai păstrează trei case ilustrative sfârşitului de secol XIX, foarte bine întreţinute şi astăzi : casa boierilor Casa Şerbu din Slatina. Berindei, dată ca dotă fiicei 3

4 lor la căsătoria cu lt. colonelelul Ion Călugăru (azi Vlad Iovu), casa Şerbu, locuită aproape 100 de ani de familia Şerbu, casa Eugeniu Castan (azi dr. Romeo Stănculescu). Ele se impun prin decoraţia exterioară cu elemente inspirate din eclecticul francez, cât şi prin rafinamentul picturii interioare, într-o epocă în care decoraţia murală începuse să decadă. Înainte de a se numi Ionaşcu, strada se numea Uliţa boierească, pentru că aici locuiau marii boieri ai locului : Deleanu, Milcoveanu, Ernest de Lapommeraye, Urdăreanu. Mai târziu se va numi Solomon, după numele căpitanului Alexandru Solomon (general în războiul de independenţă). Ispravnic al judeţului Olt în anul 1856 şi reprezentant al judeţului în Divanul ad-hoc, întreprinde primele măsuri de îndreptare a Uliţei Boiereşti. Întrucât pe această stradă din averea lăsată de negustorul Ionaşcu se construiesc biserica şi şcoala, în amintirea marelui filantrop strada va purta, din anul 1926, numele său. Strada Primăriei (azi Dinu Lipatti), avea 500 de metri şi 53 de case. Puţin mai retrasă de stradă se afla şi două vechi imagini ale Slatinei (B.A.R). Primăria veche, ce funcţiona într-o casă cumpărată de la boierul Gigârtu. După ce Primăria se va muta în propriul sediu Palatul Comunal (1905), unde funcţionează şi astăzi, strada va primi numele de Carol. Pe această stradă, în apropierea Catedralei se afla casa dr. Gheorghe Kitzulescu, medic şi om de excepţie, construită de Constantin Zăgănescu, un renumit avocat slătinean. Clădirea, demolată în anii 1980, se remarca prin eleganţă şi proporţie, într-o fericită îmbinare a stilului neoclasic italian cu o novatoare interpretare a pridvorului tradiţional. Echilibrul şi unitatea exteriorului intrau în deplină consonanţă cu peisajul arhitectural al grădinii, împrejmuită cu gard din fier forjat, cu peluze de gazon şi arbuşti de merişor. Nota de accent era 4

5 oferită de un bazin circular, în care trona o superbă fântână arteziană. Decoraţia exterioară coloane, frize în structură - se completează cu cea interioară; fiecare încăpere a fost concepută pictural într-o culoare sugerând cele patru anotimpuri şi vârstele omului. Tâmplăria bogat profilată, era dotată cu feronerie grea şi elemente turnate în bronz, sobele erau din faianţă de Meissen, candelabrele de Murano. De la piaţa oraşului, aflată lângă Primăria veche, pornea strada Pieţii. Pe această stradă (azi b-dul Nicolae Titulescu) în vecinătatea bisericii Sopot, se afla casa Racoviceanu. O casă tradiţională, gen culă, cu etaj şi cerdac, ce degaja un aspect medieval (din păcate şi aceasta demolată în anii 1980). În această casă, până la vârsta de 15 ani, împreună cu fratele său Valentin şi mama sa născută Racoviceanu, îşi petrecea o bună parte din lunile de vară viitorul pianist şi compozitor Dinu Lipatti. Strada Palatului (Ana Ipătescu în prezent) avea o lungime de 234 m şi cuprindea numai trei case. Numele îl ia de la Palatul Administrativ construit în anul Amplasat într-o poziţie dominantă unde convergeau cele mai frecventate străzi din Slatina (Carol, Lipscani, Bucureşti), Palatul Administrativ (azi sediul Muzeului Judeţean Olt) constituia la vremea respectivă cea mai reprezentativă clădire a oraşului. Pentru a fi şi mai mult pusă în valoare se iau măsuri pentru a se crea în jurul impozantei clădiri un spaţiu adecvat. Astfel, se expropriază casele din faţa sa care ajunseseră în stare de ruină şi aduceau un aspect urât oraşului şi se amenajează o frumoasă grădină publică, numită Principesa Maria. Lângă Palatul Administrativ, în anul 1908 se construieşte sediul Băncii Slatina, devenită în anii 1920 Banca Uniunii Agricole, Comerciale şi Industriale, iar în perioada comunistă sediul Băncii Naţionale, sucursala Slatina. Arhitectura clădirii se bazează pe o interpretare armonioasă a formelor şi elementelor tradiţionale în stilul neoromânesc 5

6 inaugurat de arhitectul Ion Mincu. Între Palatul Administrativ şi Bancă se află casele Fântâneanu, cu elemente decorative de factură eclectică la exterior şi în interior cu ornamente în stuc şi decoraţii murale. Până la construirea Palatului Administrativ, în această casă au funcţionat o vreme autorităţile judeţene, iar regele Carol I, care a venit în Slatina de cinci ori a fost găzduit aici în timpul vizitei din anul Boierii Fântâneanu rămân în galeria marilor filantropi slătineni prin generoasele donaţii şi acte caritabile făcute în folosul celor nevoiaşi şi bolnavi. Cea mai vestită şi frecventată stradă din Slatina, unde se concentra activitatea comercială a unui oraş de mici meseriaşi şi negustori, era Lipscani, cu o lungime de 364 m şi 93 de case. Strada Lipscani oferă un exemplu tipic de stradă comercială: prăvălie lângă prăvălie, înşirate de la un capăt la altul al străzii, cu tarabe înspre stradă pe care scoteau marfa şi noaptea o ridicau. Îngustimea frontului de faţade contrastează cu adâncimea spaţiilor interioare rezervate depozitelor şi anexelor gospodăreşti ale negustorilor. În ciuda faptului că Regina Maria pe str. Lipscani din ansamblul prezintă o unitate de program, Slatina (1925). cu spaţii comerciale la parter şi locuinţe la etaj, frontonul architectural prezintă o deosebită varietate stilistică. Nivelul superior este în genere, subliniat prin balcoane sau printr-o cornişă decorativă. Distribuirea interioară a spaţiului de locuit se face prin intermediul unui coridor care poate să fie central, cu repartiţie perimetrală, sau lateral; sunt cazuri în care coridorul lipseşte, iar accesul se face dintr-o cameră în alta. Dacă viaţa de familie se desfăşura iniţial în jurul curţii interioare, în momentul în care intervine o deschidere a interiorului spre spectacolul străzii, balconul capătă un rol deosebit. Indiferent de materialul folosit (lemn, fier forjat), o atenţie cu totul aparte se acordă decoraţiei lor. În acelaşi timp, balcoanele rup continuitatea faţadelor şi contribuie la îmbogăţirea decorativă a ansamblului prin lucrătura delicată a feroneriei cu elemente caracteristice artei Varietatea stilistică a faţadelor ce îmbină clasicismul sobru, frecvent la mijlocul secolului trecut, cu efuziunile eclectice izvorât din 6

7 interpretarea marilor stiluri istorice, conferă străzii Lipscani un caracter pitoresc, nu lipsit de armonie şi personalitate. Din când în când ar fi nevoie să amintim celor care fac mai multă inginerie decât arhitectură, că avem nevoie de pitoresc şi personalitate. Arhitectura modernă în lupta împotriva academismului, năzuind spre o puritate totală, a înlăturat decorul sub orice formă. Într-o măsură mai mare sau mai mică, Grădina publică din Slatina, Banca şi Palatul ignorându-se rolul Administrativ (Biblioteca Academiei Române). expresiv al elementelor decorative, al elementelor de liniaturi luminoase şi de umbre sugestive, riscăm să ajungem adeseori la monotonie. Încă un motiv de a proteja centrul vechi al Slatinei, depozitar al unui mod de viaţă demn de a fi cunoscut. Balcoane ale caselor din Slatina. 7

8 Amintiri din Liceul Radu Greceanu din Slatina Dr. Mircea Şerbu Răscolit de amintirile scriitorului Ion Andreiţă (Memoria Oltului 17, 20 /2013) şi fiind cuprins de o indelebilă şi indicibilă nostalgie, mă simt obligat să pun pe hârtie fapte şi semne de acum aproape 70 de ani, petrecute la Liceul,,Radu Greceanu din Slatina. Mă refer aici la modul în care se făcea studiul istoriei şi al culturii greco romane (disciplină de sine stătătoare). Fac aceste aduceri aminte ca să afle cei ce nu ştiu, că celor care ştiu le place să-şi aducă aminte. Public mai jos două teze din anul 1947, teze ce aparţin elevului de atunci Spirescu C. Ion, licenţiat în drept, şi căruia îi mulţumim pentru îngăduinţa de a publica cele două teze (în facsimil). Este vorba despre o teză de istorie profesor Nicolae Popescu-Optaşi, o teză pe Elevul Ion C. Spirescu semestrul al II-lea din 7 iunie 1947 cu subiectul,,eliminarea puterii turceşti din Europa în epoca contemporană. Cea de-a doua teză este la disciplina Cultură grecoromană, profesor Marin Predescu, cu subiectul,,evoluţia tragediei. Cele două teze conţin subiectele pe cele două semestre, câte două la fiecare teză. Astfel, teza la istorie pe semestrul I avea subiectul,,revărsarea ideilor franceze în lume şi reacţiunea vechilor concepţii până la 1830 iar pentru semestrul al II-lea subiectul,,eliminarea puterii turceşti din Europa în epoca contemporană. La cultură grecoromană se dădeau la alegere două subiecte:,,tucidide (primul subiect) şi,,poezia didactică. Hesiod ( cel de-al doilea subiect). Pe semestrul al II-lea erau la alegere două subiecte:,,filozofia lui Platon şi,,evoluţia tragediei. Pentru cei doritori să afle şi alte şi carnetul său de subiecte la tezele de sfârşit de semestru, identitate din mai amintim printre altele:,,razna prin Asia ;,,Ce ne uimeşte în Africa ;,,Drumuri continentale şi intercontinentale - la geografie 8

9 (prof. Traian Biju) ;,,Cadru de istorie universală în timpul întemeierii şi consolidării Principatelor Române ;,,Domni Ghica în istoria românilor ;,,Ecourile revoluţiei franceze în Europa ;,,Pătrunderea otomană în Europa ;,,Despre Habsburgi - la istorie (prof. N. Popescu-Optaşi). După cum vedeţi, toate erau subiecte de sinteză. În loc de comentarii, putem zice că istoria învăţământului este parte din devenirea istorică a unei naţiuni.,,lucrare scrisă la istorie pe sem. II. Subiectul: Eliminarea puterii turceşti din Europa în perioada contemporană. În epoca contemporană puterea turcească începe să decadă datorită revoluţiilor cu caracter naţional din această epocă.astfel de revoluţii naţionale vedem în Grecia şi Serbia şi mai târziu din uniunea statelor : Grecia, Serbia şi Bulgaria, cu acestă ocazie fiind desăvârşită eliminarea definitivă. Pe de altă parte, [ ] la eliminarea puterii otomane din Europa contribuie Rusia ţaristă şi chiar noi care ne aflam în embrionul independenţei. Cu tot sprijinul oferit de marile puteri aliate: Anglia şi Franţa care găseau în Turcia un punct de sprijin în vederea expansiunii lor politice şi economice (coloniale) împotriva Rusiei, eliminarea puterii otomane, desigur într-un timp mai îndelungat, a fost inevitabilă. Astfel, cu revoluţia grecească în cadrul chestiunii orientale, Turcia pierde Grecia care devine independentă. Serbia de asemenea îşi capătă autonomia ceea ce înseamnă că puterea turcească se afla în deplină decadenţă. Mai târziu turcii suferiră multe pierderi, mai ales în urma războiului ruso-româno-turc cu care ocazie noi ne căpătarăm independenţa împreună cu sârbii iar bulgarii autonomia. De amintit este faptul că visul ruşilor de a pune mâna pe strâmtorile turcilor provocară luptele anterioare anului 1829, prin care puterea turcească începe să decadă. Rusia ţaristă lupta împotriva Turciei din două motive care aduceau provocarea ostilităţilor între aceste două popoare. În primul rând cerea ocrotirea creştinilor din Balcani obţinută prin pacea de la Kuciuk-Kainargi, (1774) ; pe de altă parte ocrotirea slavilor din Balcani în vederea unirii lor. Ideea aceasta pan-slavistă pornise tocmai de la revoluţia Boemă. În jurul anului 1830, dominaţia turcilor 9

10 persista în Europa însă nu cu puterea de mai înainte. După războiul rusoromâno-turc, dominaţia turcă slăbeşte cu totul deoarece ea nu mai rămânea stăpână decât pe teritoriile: Bulgaria, Macedonia, parte a Bosniei şi Herţegovinei. În cadrul revoluţiei unitare a slavilor din Balcani în urma revoluţiei Junilor Turci, aceştia fură eliminaţi din Europa. Părăsind Bulgaria care devenea independentă sub Ferdinand de Coburg iar Bosnia şi Herţegovina se alipeau Austriei, după ce mai înainte Austria luase dreptul de protectorat sau ocrotire asupra acestor provincii. Turcia nu mai rămânea decât cu Constantinopolul şi strâmtorile Dardanele şi Bosfor. Tot ceea ce fusese secole de-a rândul ameninţarea Europei de sud-est şi centru- Puterea Otomană- în acest timp se găsea pe planul de a părăsi complet Europa, rămânând numai cu partea obţinută înaintea anilor 1453, înaintea deci a evului modern. În acţiunea de mare amploare a războiului mondial, Turcia intra în război alături de Tripla Alianţă Germania, Austro-Ungaria (Italia se retrăsese din această alianţă) mai mult din cauza Rusiei Ţariste cu care se duşmănise atâta. Odată războiul pierdut de aceste state care vor deveni revizioniste, era evident că şi turcii trebuiau să ia parte la această înfrângere şi să se supună întocmai tratatelor de pace impuse prin Conferinţa de la Sevres de către marile puteri aliate: Franţa, Anglia şi Statele Unite (Rusia nu mai figura deoarece revoluţia socialistă începută cu atâta furie la 1917 distrusese puterea ţaristă şi încheiase pactul cu Germania la Brest-Litovsk). În urma acestui mare război, Turcia rămâne în Europa cu o linie de frontieră bine stabilită între Eneas şi Midia. Turcii rămâneau cu portul Constantinopol şi cu un mic ţinut numit Turcia Europeană. Până în zilele de azi Turcia păstrează porţiunea teritorială din Europa însă puterea militară şi politică ce zdruncinase Europa secole de-a rândul apusese de mult. Un punct însemnat privitor la slăbirea şi izgonirea puterii otomane din Europa îl formează România care nu a putut fi supusă complet de turci datorită patriotismului şi revoluţiilor conducătorilor noştri venite tocmai la timpul menit. Tot în acestă parte intră contribuţia României în Războiul de la 1877, război de o importanţă capitală pentru independenţa noastră care va aduce după sine şi 10

11 proclamarea regatului la 1881.Această parte descrisă serveşte ca o contribuţie a noastră la eliminarea puterii otomane din Europa.,,Lucrare scrisă la Elină pe sem. II. Subiectul: Evoluţia tragediei. Una din cele mai de seamă creaţii ale geniului grecesc din sec. V este a tragediei şi a comediei antice.dintre oraşele greceşti, Athena este aceea care dă expresia artistică cea mai cuprinzătoare şi mai perfectă. Dar tot acum apar clase sociale care în luptele lor sociale şi politice pot să ridice la rangul de gen literar formele populare de până atunci. Aceste forme literare oglindeau formaţia spirituală, fiind legate de sărbătorirea unui zeu dintre care putem cita pe Dyonisos şi Demeter. Se crede că primul tragedian ar fi fost Epigenes. Mai târziu, Solon caută să împiedice pe Thespis de a mai scrie tragedii dar nu reuşeşte, fiindcă generaţia nouă se grămădea în jurul acestuia. Thespis făcu transformarea în actor a corifeului corului. Dintre urmaşii lui se remarcă Phrynichos care introduce personagii feminine în piesă. În 495 el lansează celebra piesă,,cucerirea Miletului care stârni mare emoţie în public. În 476 el reia încercarea cu,,fenicienele care tratau înfrângerea lui Xerxes.Tot acum se ridică ca un astru măreaţa personalitate a lui Eschyle care este numit părintele tragediei. El începe să scrie tragedii încă din tinereţe dar opera care-i aduce laurii gloriei este piesa,,perşii reprezentată la Athena. În 467 reprezintă,,cei şapte contra Tebei iar la 458 trilogia,,orestia. Alte opere de seamă sunt:,,prometheu înlănţuit iar,,rugătoarele este o piesă de la începutul carierei sale.,,cei şapte formau ultima parte a tragediei Thebane alături de,,layos şi,,oedip. Aceste piese care ne-au rămas, Caietul de teză al elevului Ion Spirescu. constituie numai o parte din vasta sa operă compusă din 70 tragedii şi 20 drame istorice. Epoca clasică a tragediei este reprezentată în Athena prin opera lui Sofocle. El depăşeşte pe Eschyle printr-o tragedie care nu ni s-a păstrat. Introduce în arenă un al treilea actor. Scrie aproximativ 120 tragedii şi drame satirice. Cele trei piese mai vechi sunt:,,antigona,,,ajax şi,,electra.celelalte opere ale sale care de asemenea sunt importante sunt:,,oedip rege care e capodopera lui,,,philoctet iar,,oedip la Colona a fost reprezentată după moartea lui.,,trahinienele pare să fie făcută în epoca 11

12 tinereţii. În ele îşi dezvoltă concepţia sa asupra tragediei pe care o perfecţionează cu timpul. El perfecţionează decorurile, locul acţiunii şi pune în evidenţă acţiunea de pe scenă. Către sfârşitul secolului apare o altă personalitate a tragediei greceşti- Euripide. Numărul operelor sale variază între 75 şi 90 din care ni s-au păstrat numai 10 împreună cu drama satirică,,ciclopul. Alte tragedii sunt:,,alcesta,,,medeea,,,hypolit,,,troienele,,,helena,,,oreste,,,ifigenia la Aulis, ca şi,,bachantele,,,andromache,,,hecuba,,,electra şi,,heraclidele care par să fie scrise în timpul războiului.euripide aduce o notă nouă în structura materială a tragediei, modifică însă concepţia ei intimă. Euripide analizează stările sufleteşti cele mai elementare de la graniţa conştientului extinzând prin aceasta domeniul literaturii. Personagiile alese de aceşti tragedieni sunt din lumea regilor şi nobililor şi sunt animate de sentimente şi năzuinţe superioare ca: datoria, gloria, onoarea. Deci aceeaşi atmosferă de purificare, de idealism ale tragediei vechi învăliue oamenii şi acţiunile lor. În secolul IV a.h. a început declinul tragediei greceşti din cauza epuizării legendelor eroice. Tragedia a fost cultivată şi de popoarele moderne mai ales la francezi în secolul XVII. Reprezentanţii de seamă ai tragediei franceze sunt : Corneille şi Racine. Intelectuali slătineni (N. Fulga, prof. Ilie Ionescu, pictorul Ilie Cioartă, d-na Şerbu, dr. N. Constantinescu, dr. Mircea Şerbu, notar Ion Spirescu, dr. Ion Stoianovici) împreună cu pictorul Sabin Bălaşa şi tatăl său pr. I. Bălaşa la Slatina, 17 august

13 MĂRTURISIRI (2) Jean Lupu Continuăm prezentarea Mărturisirilor pe care dl. Jean Lupu (n.7 martie 1940, Văleni-Brâncoveni) a avut amabilitatea de a le încredinţa spre publicare revistei noastre (Memoria Oltului 20/oct ). Drumul spre afirmare al tânărului oltean a fost plin de piedici pe care însă le-a învins prin ambiţie şi multă muncă. DRUMUL SPRE FACULTATE În sfârșit, cu diploma examenului de maturitate (bacalaureat) în buzunar, aveam dreptul legal să candidez la conservator, visul ultimilor cinci ani, pentru care am făcut atâtea sacrificii și am îndurat atâtea greutăți. În vara anului 1964 m-am prezentat la Conservatorul Ciprian Porumbescu din București pentru înscrierea la examenul de admitere, însă, din lipsă de informare, depășisem termenul de înscriere. Am mers în audiență la maestrul Victor Giuleanu, rectorul Conservatorului, căruia, pentru a-i capta bunăvoința în vederea unei derogări pentru înscriere, i-am lăsat să înțeleagă că sunt seminarist la bază, știind că și domnia sa făcuse seminarul teologic. Foarte amabil și diplomat, maestrul mi-a spus că o astfel de aprobare l-ar afecta pe dânsul direct, dar îmi dă un sfat și anume: facultățile de muzică de trei ani încă fac înscrieri și dintre toate aceste facultăți cea mai bine încadrată și cu cele mai bune rezultate este Facultatea de Muzică din Timișoara, unde mai înainte fusese conservator și unde, după București, Cluj și Iași, este și o viață muzicală intensă. I-am mulțumit maestrului pentru aceste valoroase informații, pe care eu nu aveam de unde să le cunosc. Drumul până la Timișoara costa însă mult mai mult, iar eu venisem cu bani doar pentru dus-întors Slatina-București. Ideea salvatoare a apărut imediat: am ieșit la ocazie spre Craiova (prin Alexandria-Caracal) și pronia cerească a făcut ca primul care a oprit să fie consăteanul meu din Brâncoveni, Dumitru (Titi) Tănăsescu, zis Plotoagă, șofer pe tir, care mergea chiar la Craiova. I-am povestit lui nea Titi planurile mele, pentru care m-a încurajat, apoi m-a rugat să-i cânt și lui câteva cântece, că știe el că eu cânt frumos. Până la Craiova, timp de peste patru ore, am derulat tot repertoriul de romanțe și de cântece populare încât, la coborâre în Craiova, nea Titi nu a vrut să-mi primească plata transportului, ba chiar mi-a mulțumit pentru frumoasa companie și mi-a urat succes la examen. Ajuns în Craiova am mers la Căminul preoțesc de la mitropolie și l-am căutat pe fostul meu coleg de bancă din seminar, Ion (Nelu) Bălteanu, proaspăt angajat la mitropolie. Bucuros de întrevedere, după patru ani de la trista despărțire, pricinuită de internarea mea la sanatoriu, Nelu mi-a asigurat gratuitate la cazare și mi-a împrumutat și o sumă de bani. BOBOC LA FACULTATE Am ajuns la Timișoara, m-am înscris pentru admitere și am reușit al cincilea din aproximativ 60 de candidați. Înscrierea mea la acest examen s-a făcut în baza diplomei de maturitate de la liceu, dar admiterea am luat-o în baza pregătirii 13

14 muzicale din seminar, din școala populară de artă, a studiului individual și a practicii dirijorale de până atunci. Eram singurul seminarist din anul meu, toți ceilalți colegi aveau la bază licee de muzică sau școli normale. Îmi amintesc că la o oră de teorie și solfegiu cu maestrul Dimitrie Emandi, o colegă cu nume predestinat (Cața) i se adresează acestuia: tovarășe profesor, e un coleg în spate care cântă popește și mă deranjează. Eu aveam stilul meu de a cânta mai tubat, mai tare, așa cum mi-l formasem în seminar, dar acest lucru nu-l deranja pe maestrul Emandi pentru că și dânsul era teolog la bază. După prima sesiune a anului I, la care eu am obținut note mari, am fost făcut membru de partid; aceasta era soarta tuturor fruntașilor în producție, altfel erai cel puțin marginalizat. La Facultatea de Muzică din Timișoara am avut parte de o garnitură de profesori recunoscuți într-adevăr pe plan național: teorie-solfegiu cu Lucian Surlașu și Dimitrie Emandi, armonie cu Vasile Ijac și Sava Ilin, dirijat cu Ion Românu și Damian Vulpe, vioară cu Octavian Nicolaevici și Ion Odrobot, pian cu Alma Cornea-Ionescu și Olga Mihăescu, canto cu Emil Rotundu, folclor cu Nicolae Ursu, istoria muzicii cu Nicolae Goian, pedagogie cu Nicolae Apostolescu, metodică și practică pedagogică cu Magdalena Ursu, filozofie și socialism științific cu Vasile Bunescu, un om foarte îndrăgit de către studenți tocmai pentru că naviga măiestrit printre ideile socialiste, făcând mai mult istorie și prezentând anecdote cu rol instructiv-educativ. După primele ore de curs, maestrul Emandi a făcut o remarcă hazlie: avem acum în facultatea noastră o întreagă grădină zoologică dl. și dna Ursu, dl și dna Vulpe, Lupi, Iepuri. Despre dl. Nicolae Apostolescu, originar din Drăgășani, doresc să fac unele precizări. Era un aristocrat 100%, de o distincție deosebită, atât în vestimentație cât și în exprimare. Vorbea franceza din familie, așa cum, peste ani, când voi fi director al Școlii de Muzică din Slatina, voi descoperi că și fratele său, Ilie Apostolescu, profesor de vioară la această școală, vorbea fluent limba franceză. Nici nu începusem bine cursurile anului I că am fost chemat la decanat; acolo mă aștepta un domn care m-a invitat într-o încăpere separată. Începe o discuție de acomodare, ca apoi să-mi spună că Timișoara este un oraș expus influențelor nocive occidentale și că noi trebuie să fim vigilenți, să apărăm cuceririle revoluției socialiste. Eu, sincer și direct, neștiind că se încerca recrutarea mea ca informator al securității, i-am răspuns că dușmanii sunt chiar printre noi, că avem concetățeni șovini și că aici, în Timișoara, aceștia provin mai ales din rândul ungurilor. Atât mia trebuit! Domnul respectiv a realizat un subito forte imputându-mi că am idei nesănătoase, naționaliste: chiar eu, a zis dânsul, sunt maghiar și îmi slujesc țara cu loialitate. Am încercat eu să dreg busuiocul și să spun că nu toți sunt la fel, că am colegi unguri, nemți, sârbi cu care deja m-am împrietenit, dar degeaba, scăpasem porumbelul... Şi uite-aşa, o greşeală involuntară m-a ajutat să pic un examen la care nici nu m-aş fi prezentat, dacă aş fi ştiut ce m-aştepta. După sesiunea din iarnă a anului I, profesorii, și nu numai, își conturaseră o impresie bună despre mine. Așa se face că la începutul lunii martie 1965 (l-am 14

15 considerat ca pe un cadou la împlinirea a 25 de ani), secretarul de partid pe facultate și profesor al nostru de Istoria Muzicii, dl Nicoale Goian, mă invită în cabinetul său și îmi zice: dragă Lupule, am văzut că ești un băiat serios și de aceea vreau să te pun în gardă cu o situație, însă numai dacă îmi promiți că nu o vei dezvălui niciodată, nimănui. Am vrut să știi doar cu cine ai de-a face. I-am promis celui ce mă credita cu încrederea sa că voi păstra discreție totală, ceea ce am și respectat, cazul făcându-l public abia după 44 de ani, pe 25 aprilie 2009, la un concert al meu cu Corul Symbol, susținut în sala Liceului Nicolae Titulescu din Slatina, și atunci numai pentru că am fost provocat de către fratele geamăn al nașului meu, Constantin Cojocaru. Și continuă dl. Goian: eu mi-am dat seama că este vorba despre o invidie, o răutate sau o răzbunare; sunt de mulți ani pe această funcție, dar o scrisoare care să conțină atâta răutate nu am mai primit și mi-a înmânat o scrisoare semnată olograf de același om negru, alias instructorul de partid din Brâncoveni, tovarășul Nicolae Pană, în care acesta mă reclama că sunt un individ cu vederi retrograde, îmbibat cu misticism, că tatăl meu s-a opus colectivizării și creează probleme organelor de partid și de stat locale, iar în final cerea ca studentul Jean Lupu să fie exmatriculat din facultate. I-am explicat domnului profesor cine este acest Nicolae Pană și i-am mulțumit pentru confidență. Cred că dacă eram în alt centru universitar, o asemenea înveninată scrisoare ar fi avut finalitatea scontată. Eu aveam să trec total în subsidiar acest caz, pentru că mi-am propus ca în viață să nu mă încarc cu zgura întâmplărilor urâte, deoarece acestea devin nocive și îți afectează mai întâi sănătatea sufletească și apoi și pe cea trupească. Între timp omul negru a reușit să se căsătorească cu Lucica Popescu, dar cu toate acestea nu a încetat persecutarea mea, care va culmina în ziua nunții mele, după cum veți citi spre finalul acestui articol. Nici măcar atunci și nici ulterior nu am avut o discuție explicativă cu acest individ; vă rog să observați și dumneavoastră că întotdeauna numai câinele mic latră la cel mare și fără excepție, javra latră la dulău. Apoi mai știam eu că în idei și în sentimente nu poți trage cu pușca și nici măcar cu bâta nu le poți lovi. Dacă astfel de fapte îl hrăneau pe el... Uneori, la cursul de pedagogie, dl. Nicolae Apostolescu, care era o somitate în domeniu, dar și rector al Universității din Timișoara, era suplinit de către asistenta sa, o tânără doamnă lipsită total de vocație pedagogică și, în plus, și arogantă. Tactul pedagogic nu se învață în facultate, chiar dacă ai absolvit zece facultăți de pedagogie; acest tact îl ai sau nu-l ai. El se regăsește de multe ori la oamenii simpli și lipsește uneori celor cu studii pedagogice, ca în cazul de față. Acestei tinere doamne îi plăcea să umilească studenții și, contrar principiului pedagogic care zice să te bazezi pe aspectele pozitive din personalitatea individului pentru îndreptarea aspectelor negative, dânsa se umplea de bucurie când descoperea lacunele acestora. După 3-4 astfel de cursuri, când dânsa ne reproșa că nu stăpânim termenii uzuali din pedagogie etc., eu, care fusesem ales șef de an, m-am simțit obligat să iau atitudine și, surprinzându-i și pe colegi, m-am ridicat spontan și i-am zis: tovarășa asistentă, vă rog să vă cenzurați cuvintele și să nu ne mai jigniți! Și dumneavoastră, dacă ați fi în bancă la o oră de teorie și unul dintre noi ar fi la catedră, ați fi pusă în dificultate și nu v-ar plăcea să fiți jignită. Doamna cea arogantă nu a suportat înfruntarea mea, 15

16 a ieșit de la ora de curs și m-a reclamat rectorului, care, după ce a făcut anchetă printre studenți, a găsit-o pe dânsa vinovată, așa cum era și normal. Doar nu eram noi ultimii studenți! Din contră. Dacă însuși rectorul își alesese obligația de predare la facultatea noastră, înseamnă că știa și de ce. La numai câteva săptămâni după acest meci, într-o prelegere a sa, doamna respectivă folosește expresia sine qua non și, cu un aer de superioritate, ne întreabă sfidător: știe careva dintre voi ce înseamnă sine qua non?!. Mă uit la colegi și, văzând că nimeni nu răspunde, ridic mâna, dânsa mă invită, iar eu, pe un ton tendențios îi răspund: " sine qua non este o expresie din limba latină, alcătuită din prepoziția sine, pronumele qua, negația non și înseamnă fără de care nu (se poate). Doamna a înghițit gălușca și nu a apreciat în niciun fel răspunsul meu; era scorul 2-0 pentru mine. De atunci, fără să-mi propun acest lucru, colegii m-au văzut ca pe un lider. Am fost ales apoi președinte al Asociației Studenților din Facultatea de Muzică. Eram mai mare cu 3-4 ani decât majoritatea, dar aveam în an destui colegi mai în vârstă decît mine: Țambu Ionel, Fărcaș Ernestin, Ionescu Elena, Cața, Simionescu etc. În Timișoara, optica era mult mai sănătoasă decât în restul țării, influența occidentală simțindu-se în atitudinea oamenilor, într-o mai mare libertate de exprimare, în relațiile dintre cetățeni, dar și în atitudinea față de organele de partid și de stat. Nu întâmplător în 1989 revolta împotriva comunismului a pornit de la Timișoara. DIRIJOR DE COR ȘI BURSIER REPUBLICAN CU PĂȚANII Chiar din anul I de studii, maestrul Ion Românu m-a luat la partida de bariton în corul Filarmonicii Banatul din Timișoara, unde domnia sa era prim dirijor și director. Fiind plăcut impresionat de gestica mea la orele de curs și de deprinderile mele dirijorale, la începutul anului II m-a recomandat pentru postul de 13 februarie 1966, corul Şag-Timişeni, locul I pe raionul Timişoara dirijor al corului mixt al Căminului Cultural Șag- Timișeni și totodată al Casei de Cultură a raionului Timișoara. Mi-a făcut și câteva asistențe la repetiții la una venind și cu pianistul Alexandru Șumski și m-a îmbărbătat, consolidându-mi încrederea în mine. Ceea ce făcusem în raionul Slatina, făceam acum în raionul Timișioara, renumit prin tradiția sa în cântarea corală. În acea perioadă am legat o prietenie pe viață cu maestrul Ion Românu. Peste câțiva ani avea să facă o deplasare specială cu corul Filarmonicii din Timișoara pentru un concert la Slatina. Ulterior a venit la Slatina pentru a mă asista la o repetiție cu corul Ciprian Porumbescu. Ne 16

17 pregăteam pentru finala concursului coral televizat Patrium Carmen, la care domnia sa era în juriu, fiind o personalitate recunoscută pe plan național. S-a întâmplat ca, începând cu anul universitar , în memoria lui Gheorghiu Dej, să se instituie bursa republicană Gheorghe Gheorghiu Dej, care se acorda studentului cu cea mai mare medie din fiecare facultate. Întâmplarea a făcut ca, la facultatea noastră, eu să fi obținut cea mai mare medie la finele anului universitar anterior și să obțin astfel 800 lei lunar, ceea ce însemna mai mult de un salariu minim pe economie. De la Șag-Timișeni mai primeam 400 lei lunar, iar de la Parța, unde, mai târziu, am preluat corul bărbătesc, primeam alți 400 lei. Aveam un venit lunar care depășea salariul unui asistent universitar. După prima încasare a bursei republicane, un incident cu o colegă unguroaică Nagy Magdalena, fiica unui pastor din Lugoj, a făcut ca aceasta să-mi fie temporar retrasă. Ce se întâmplase? Era luna noiembrie În săli era frig și noi, un grup de 7-8 studenți, fete și băieți, ne adunasem ciopor pe lângă o sobă bine încălzită și glumeam, spuneam bancuri și râdeam, ca și altădată. După o glumă decentă a mea, colega Nagy Magdalena îmi zice, nici mai mult, nici mai puțin: ești oltean nerușinat, ceea ce m-a supărat tare. Am luat-o de mână, i-am răsucit-o la spate și am dat-o pe ușă afară. Reacția mea față de cele zise de ea a fost, într-adevăr, exagerată. Într-un târziu mi-am dat seama că aceasta fusese o provocare care i-a reușit; cum să obțină un seminarist ortodox, care mai e și oltean, unica bursă republicană a Facultății de Muzică din Timișoara?! Ea mai era și slabă la învățătură. Imediat, a mers împreună cu prietenul ei la decanatul facultății și a reclamat incidentul. Senatul a decis să mi se retragă bursa republicană, care i-a fost acordată apoi colegei mele Elena Ionescu, cea care avea a doua medie pe facultate după mine, dar care, întâmplător, avea și soțul conferențiar universitar și secretar de partid pe universitate. Toate dezbaterile din senat pe marginea cazului meu, mi-au fost relatate cu revoltă de către profesorul meu de vioară și folclorist totodată, Ion Odrobot, care m-a îndemnat să merg la rectorat. Am mers în audiență la rectorul Universității din Timișoara, nimeni altul decât profesorul meu de pedagogie, Nicolae Apostolescu, oltean și patriot autentic, care în primăvara aceluiași an rezolvase în favoarea mea și conflictul cu asistenta sa la ora de pedagogie. În pledoaria mea am pus accent pe exprimarea colegei, în care atributul nerușinat a fost alăturat substantivului oltean ; eu eram în acea sală ca student, nu ca oltean și dacă îmi zicea student nerușinat, nu mă deranja, i-am zis eu distinsului rector. Am simțit că a primit cu simpatie pledoaria mea. Într-adevăr, după o nouă cercetare a cazului, a fost emisă o nouă hotărâre prin care, la revenirea din vacanța de Crăciun, mi s-a dat, retroactiv, bursa republicană. Ulterior am aflat că înțeleptul pedagog speculase un viciu de formă al hotărârii anterioare: nu-mi luaseră și mie, ca pârât, o declarație scrisă. Principiul antic: audiatur et altera pars = ascultă și cealaltă parte, a fost, este și va fi veșnic actual. Cu banii primiți am cumpărat o vioară Brauner de la maestrul Odrobot, cel care a insistat apoi să pregătesc corul bărbătesc din Parța, satul său natal. Avea planuri chiar mai mari cu mine; m-a introdus în familie, mi-a prezentat o nepoată a sa, de care însă nu m-am putut îndrăgosti. Îi plăcea de mine pentru că eram serios, muncitor și progresam la vioară. Nu era primul meu contact cu acest 17

18 instrument. Ca elev la seminar, în vacanțe împrumutam vioara de la nea Tudor, lăutarul din Ostrov, rudă cu vecinul nostru, nea Dumitru Tudorii, și cântam diferite melodii nu după ureche, ci prin autodictare. Acele melodii se derulau în urechea mea internă cu denumirea notelor psaltice; spre exemplu, romanța Mai am un singur dor, în mintea mea suna: ni, ke, ke, di, ga, di, ga etc. MUNCA FORMATOR DE OAMENI În facultate am muncit enorm! Intram dimineața la ora 7-8 și ieșeam seara la 19-20, iar în zilele cu repetiții cu corurile mele, făceam deplasarea la Șag-Timișeni sau Parța cu trenul, repetam două ore, dormeam la primăria din Șag și la sătenii din Parța, iar a doua zi dimineața eram din nou la cursuri. Nu mă simțeam obosit pentru că făceam totul cu plăcere. Banii câștigați, din bursă sau din dirijat, nu-i cheltuiam prin restaurante și baruri. Nici măcar în vacanța de vară nu plecam la odihnă, ci fie repetam cu corurile (cu care am obținut și trofee), fie mă încadram. Primarul de atunci din Brâncoveni, dl. Gheorghe Dincă, m-a trimis la primarul comunei Piatra- Olt, dl. Toma, pentru a-mi oferi un serviciu sezonier. Acesta, impresionat de faptul că sunt student la muzică și că vreau să muncesc pe perioada vacanței de vară (avea și dânsul băieți studenți, care își făceau însă vacanța la mare, la munte), m-a încadrat ca normator la Întreprinderea de Prefabricate Criva. Eu când plecam toamna la cursuri, nu ceream bani de la părinți ci, din contră, îi asiguram cu lemne și cu cărbuni pentru iarnă și apoi plecam la facultate, iar când veneam în vacanță, aduceam daruri părinților și surorii mele. În Timișoara, obișnuiam să merg și la concertele filarmonicii sau la operă. Într-o bună zi, un prieten din Brâncoveni, Gheorghe Ionescu, student la matematică, aflând că merg la un concert dirijat de Roberto Benzi, îmi cere să-l iau și pe el. Gigi era mai mare decât mine și nu mai fusese niciodată la un concert simfonic, dar curiozitatea îl impingea acum în această direcție. Intrăm noi în sală, ne ocupăm locurile indicate pe bilete, în stalul central, cam al șaptelea rând, el în stânga mea. Spre ghinionul lui Gigi, concertul a început cu o simfonie. După numai 2-3 minute, când abia se consumase introducerea și se prezentau temele în Allegro, am observat că Gigi a început să se fâțâie pe scaun; vedeam că vecinii erau puțin deranjați de frământarea lui și mi-am zis în sinea mea că probabil are nevoie la toaletă. Tot eu îmi reproșam că nu respectasem sintagma latinească prudentio mater sapientes (prudența e mama înțelepciunii) și nu ne asigurasem înainte de concert. Când simfonia a ajuns la prelucrarea temelor, iar maestrul Roberto Benzi anima magistral orchestra, alternând nuanțele de la piano la forte și invers, Gigi se apleacă spre mine și îmi zice în Mai 1966, cu colegii de an în parc 18

19 piano: Jeane, eu nu pot să mai stau. De ce? îl intreb eu în pianissimo. Bă, simt că-mi crapă capul și în secunda următoare Gigi s-a desprins ușor de scaun și, pe cocoșatelea, a ieșit din sală, iar vecinii s-au relaxat. Când ne-am revăzut, ne-am amuzat copios de această întâmplare, pe care însuși Gigi o povestea agale, în stilul lui și cu mare haz. Sper că nu a fost primul și ultimul său concert simfonic. DIN NOU MUZICA ÎNAINTEA SĂNĂTĂȚII Aveam probleme cu fierea și cu ficatul (hepato-colecistită), în urma tratamentului îndelungat cu Hidrazidă și Pas și a unor repetate intoxicări alimentare, de aceea serveam masa la cantina dietetică a universității. Însă chiar la această cantină, în ianuarie 1966 s-a produs o intoxicare în masă în urma servirii unei budinci pregătite cu ouă de rață alterate. Mulți colegi de cantină au fost internați în spital, iar eu, deoarece eram în sesiune și voiam să-mi mențin și în anul următor bursa republicană, am dat semnătură că refuz internarea. Am susținut examenele purtând sticla cu ceai după mine, și le-am luat cu brio, dar cu ce preț?! Însă cum orice rău e spre bine, această stare critică a sănătății m-a obligat ca, în vacanța următoare, să descopăr stațiunea Olănești, care mă va ajuta să-mi recapăt sănătatea. Acolo, la vila Patriarhiei, maica Magdalena mi-a devenit a doua soră pentru zeci de ani, până s-a retras la schitul Iezer, unde își depusese metaniile. Prin grija asistenței medicale a studenților, am fost repartizat să servesc masa la cantina dietetică a Facultății de Medicină, unde controlul alimentar era mai riguros. Aici, în legătură cu servitul mesei, mi-am stabilit eu ca normă respectarea, pe tot parcursul vieții, a celor patru c -uri, și anume: ce mănânci, cât mănânci, când mănânci și cum mănânci. Aceasta înseamnă: ce = mâncare proaspătă, fără prăjeli, cât mai puțin prelucrată și cât mai aproape de starea ei naturală și cu cât mai puțină grăsime animală; cât = niciodată să nu te scoli sătul de la masă, să ai senzația că parcă ai mai fi mâncat; când = niciodată dupa ora 19 și cu cel puțin trei ore înainte de culcare; cum = mâncarea trebuie să fie mestecată foarte bine pentru ca în bolul de mâncare să fie integrată cât mai multă salivă și, astfel, să ușurezi sarcina tubului digestiv și a stomacului. La această cantină am auzit vorbindu-se foarte frumos despre rectorul acestei facultăți, celebrul doctor Pius Brânzeu, supraspecializat în flebologie. Tatăl meu, din cauza lucrului în atelier, stând numai în picioare, ajunsese să aibă venele de la picioare atât de proeminente și de întortochiate de parcă erau niște frânghii răsucite pe sub piele. Am îndrăznit să merg în audiență la acest mare specialist, și să-l rog sămi opereze tatăl de flebită. În ciuda faptului că avea și multe probleme administrative ca rector, omul Pius Brânzeu m-a primit cu amabilitate, m-a ascultat cu luare aminte și spre uimirea și bucuria mea, s-a oferit să-l opereze pe tata pe gratis când eu voi reuși să-l aduc. Am simțit că a reverberat la grija mea pentru părinți. Păcat că taica nu a acceptat nici măcar un consult la acest mare om și celebru doctor. 19

20 DIVERSE PENTRU DIVERTISMENT 7 martie 1967, cu colegii Liviu Sălceanu şi Ionel Sandici, la ceas aniversar Timișoara este un oraș pe care îl poți străbate dintr-o margine în cealaltă trecând dintr-un parc într-altul. Ca să mergem de la facultatea noastră la Căminul Studențesc Brediceanu, treceam printr-un astfel de parc. Uneori îl străbăteam singur ca să reflectez în liniște la diversele probleme ce-mi reveneau ca student, ca șef de an, ca președinte al asociației studențești, ca dirijor a două coruri cu tradiție și cu pretenții etc. Într-o zi, după ce străbătusem solitar acest parc, mă strigă din spate colegul Horia Dobre, contrabasist în orchestra facultății noastre, și-mi zice: Jean, tu dirijor de cor să te faci; te-am urmărit de la intrarea în parc și până la ieșire și tu permanent ai dirijat discret, dând intrări, indicând nuanțe etc.. Într-adevăr, repetasem mental piesele corului din Parța cu care aveam repetiție în acea seară, deoarece maestrul Ion Românu ne convinsese că e foarte important ca dirijorul să aibă partitura în cap și nu capu-n partitură. Valorificam orice minut pentru că știam deja din experiență valoarea timpului; în plus, în seminar învățasem pe de rost câteva maxime care mi-au devenit norme de viață, printre care și non brevis tempus habemus, sed multum perdimus (noi nu avem timp puțin, dar pierdem mult). Venind într-una dintre vacanțe și străbătând satul până în marginea cealaltă unde era casa noastră, simțeam la tot pasul privirile admirative ale consătenilor; câțiva mai apropiați, după cuvenitul salut, chiar m-au oprit și și-au exprimat admirația față de mine. Ce se întâmplase? Un verișor al meu, Lixandru Constantin (al lui Gligă), conductor de tren, într-o zi, având capăt de linie la Timișoara și fiind curios din fire, a venit la Facultatea de Muzică și, pentru că era târziu, s-a întreținut cu portarul. Acesta i-a spus că Lupu este un băiat respectuos și foarte serios; intră primul în facultate pentru studiu individual și iese ultimul și de aceea este apreciat de către toată lumea, de la noi, portarii, până la decan. Atât i-a trebuit verișorului meu că, reîntors în sat și lăudăros din fire cum era, umpluse satul Văleni cu informații nemaipomenite despre verișorul său. CU COLINDUL PRIN TIMIȘOARA Am început anul III de facultate reușind să-mi păstrez bursa republicană și lucrând în continuare cu cele două coruri bănățene. Spre finele lunii noiembrie 1966 am avut însă revelația alcătuirii și a unui grup coral mixt constituit din colegi inimoși și buni coriști din toată facultatea, cu care să învățăm colinde. Nu intuiam nici un risc în această întreprindere a mea și mi se părea foarte normală această idee 20

21 (reflex al perioadei din seminar). Am ales patru soprane, două altiste, trei tenori și trei bași, iar în repertoriu am introdus numai colinde tradiționale românești: Moș Crăciun, O, ce veste minunată, Steaua sus răsare, Iată vin colindători, Domn, Domn să-nălțăm etc. Cu o săptămână înaintea Crăciunului, repertoriul de colinde era deja pus la punct, numai bun de scos în lume. Pentru a lua pulsul și într-un fel pentru a primi binecuvântarea demersului nostru, primul colindat a fost chiar rectorul Universității din Timișoara și profesorul nostru de pedagogie, domnul Nicolae Apostolescu, pe care îl știam un om cu respect pentru tradiții și mai liberal în concepții și în atitudini, un occidentalizat. Dar neștiindu-i adresa, în jurul orei 19 neam strâns ciopor în jurul telefonului de la poarta facultății noastre, i-am format numărul, am dat tonul pentru primul colind și când cel apelat a ridicat receptorul, noi am început să-i cântăm. Tăcerea sa a însemnat, pentru noi, acceptarea. I-am cântat doar două colinde, fără pauză între ele, după care eu l-am salutat, m-am recomandat și, peste așteptările noastre, rectorul ne-a mulțumit, și-a exprimat emoția pentru această plăcută surpriză și ne-a îndemnat să mergem și la alți profesori, dar să fim atenți să nu deranjăm. Portarul, vizibil emoționat, ne-a zis și el că așa ceva, atât de frumos, nu s-a mai auzit în această facultate. Lista destinatarilor noștri era deja alcătuită. Prima adresă la care am mers, pentru că eram siguri de primire și, totodată, pentru a primi binecuvântarea reală, a fost Înalt Prea Sfințitul Nicolae Corneanu, căruia i-am cântat tot repertoriul pregătit. Acesta ne-a felicitat pentru curaj și pentru frumusețea colindelor, ne-a tratat după obicei și ne-a îndemnat să mergem la cât mai multe case. Și într-adevăr, inițiativa noastră s-a transformat într-o manifestare național-religioasă pentru că, văzând că toți cei colindați ne-au primit cu mare bucurie, am început să cântăm și în troleibuze, când ne deplasam de la o adresă la alta. Am constatat atunci că lumea avea nevoie de o astfel de hrană, era chiar însetată după ea. Mai către miezul nopții, când liniștea se așternuse peste oraș, am început să cântăm și între blocuri. Nu primeam nimic de la cei colindați, dar inima ni se încălzea de bucurie când vedeam că se deschid geamurile și când plecarea noastră era însoțită, în miezul nopții, de aplauzele locatarilor. Unii auzeau pentru prima dată în viață astfel de cântări, iar pe alții îi răscoleau amintirile. Am avut bucuria să ne primească în casele lor și să ne trateze după obiceiul strămoșesc: Ion Românu, Nicolae Ursu, Sava Ilin, Ion Odrobot, Olga Mihăescu și Nicolae Goian (secretarul de partid pe facultate). La maestrul Nicolae Ursu am poposit cel mai mult pentru că, după ce am terminat noi, domnia sa s-a așezat la pian și, împreună cu doamna, profesoara noastră de metodică, au continuat cu alte colinde. Cu această ocazie am stabilit o relație afectivă cu amândoi până la trecerea lor în lumea drepților. De la maestru am primit câteva partituri cu dedicație, iar cu doamna Magdalena Ursu am întreținut o corespondență până spre anii '90; întâmplarea a făcut ca nepoata sa, Daria, fiica lui Timotei Ursu, fugit încă de atunci în America, spre îndurerarea părinților săi, să-mi fie elevă la Liceul Pedagogic din București. Și acum, după 47 de ani de la acea îndrazneață inițiativă, mă sună colegul Eugen Supp de la Oțelul Roșu și îmi amintește cu emoție în glas o secvență sau alta din sublimul acelor ore. 21

22 IUBIRI NEÎMPLINITE Prezentarea succintă a celor trei ani de studenție la Timișoara ar fi infirmă dacă nu aș evoca și cele câteva legături amoroase ale acelei perioade. În calitate de președinte al Asociației Studenților din Facultatea de Muzică mi-a revenit misiunea să organizez Balul bobocilor pentru cei admiși în Părerea unanimă era că acțiunea a fost foarte bine organizată, deosebit de atractivă, desfășurată în condiții civilizate și fără incidente. Atunci mi-a căzut mie cu tronc o boboacă veselă, plăcută și bună dansatoare. Era Emilia (Mili) Sârbu din Curtici, absolventă a Liceului Pedagogic din Arad, care rămânea mereu distantă și nu răspundea decentelor mele avansuri. Într-un târziu mi-a spus colega ei, Any Gaiovschi, că, deși mă plăcea, știa că eu sunt absolvent de seminar teologic ortodox (ea era de o altă orientare religioasă) și avea convingerea, de care se îngrozea, că noi, seminariștii, vrem să avem atâția copii câți ne va da Dumnezeu. Mi-au picat atunci ochii pe o altă colegă a sa, tot absolventă de liceu pedagogic, mult mai pisicoasă și deosebit de plăcută. Era Beg Persida (Siduța) din comuna Marga de lângă Caransebeș. Prietenia noastră, în limite decente, a durat aproximativ o jumătate de an, dar probabil că tocmai decența mea era o piedică în evoluția acestei relații. Totodată eram și foarte ocupat cu angajamentele mele multiple și acest fapt era o frână în dezvoltarea relației noastre. Simțind eu că relația noastră nu dospește și intuind și altceva, într-o zi de sâmbătă din luna iunie 1966, când Siduța mea mi-a zis că se duce la părinți la Marga, m-am informat de mersul trenurilor spre Caransebeș și, în acea după amiază, cu un sfert de oră înaintea plecării trenului, am luat la control toate compartimentele. În al doilea vagon (trei erau cu toate) am găsit-o pe pisicoasa mea Siduța însoțită de un băiat, dar m-am făcut că nu o văd și am trecut mai departe. Dezlegasem enigma. Ulterior am aflat că acel individ era băiatul preotului din Marga, pentru care Siduța și-a întrerupt studiile și cu care s-a căsătorit. Peste numai trei ani aveam să fiu coleg la niște examene cu sora Siduței și cu soțul acesteia, profesorul Marcel Roșca de la Liceul Pedagogic din Caransebeș. Ei mi s-au confesat cu tristețe despre câte a îndurat Siduța de la aventurierul ei soț, de care se despărțise în scurt timp, și cât de mult a regretat ea despărțirea de mine. Ziceau ei că acest regret a determinat-o să nu se mai căsătorească niciodată. Aveam să ne revedem într-un târziu, în mod surprinzător pentru mine, când eu eram deja dublu bunic, iar ea era o tânără și singuratică pensionară, adică tocmai după 46 de ani, pe 7 mai Parcă pentru a- mi arăta garanția fidelității sale, venise împreună cu cumnatul său, profesorul Marcel Roșca și cu prietenul meu, profesorul Dumitru Jompan, la concertul susținut de mine cu corul Symbol în reședința Episcopiei din Caransebeș. Eu eram un tânăr jovial cu părul alb, ce avea după sine copii și nepoți, care îmi justificau optimismul și încrederea în ziua de mâine, iar ea era o doamnă cu obrazul brăzdat de vreme și cu o privirea resemnată, care se îndrepta înapoi și nu înainte. Le-am prezentat-o și simbolistelor mele, iar ea a ținut să sublinieze că între noi doi a fost o dragoste curată, nu cum fac tinerii de azi. 22

23 EXAMENUL DE ABSOLVIRE ȘI REPARTIȚIA NAȚIONALĂ La examenul de absolvire a facultății, îmi amintesc că la proba de teorie și solfegiu, care nu mi-a pus nici o problemă, maestrul Lucian Surlașu, decanul facultății și președinte al comisiei de examinare, pentru a-mi testa limita superioară a deprinderilor de solfegiere, mi-a înmânat o partitură corală mixtă, necunoscută, și mi-a cerut ca, la prima vedere, să cânt linia dirijorală, ceea ce presupunea ca atenția mea să citească intonând fie în cheia de sol fie în cheia de fa, să dirijeze și să dea intrările partidelor imaginare, să respecte devierile de tempo și, eventual, să mai sugereze și nuanțele prevăzute în partitură. Am primit felicitări și aprecierea că se vede că am o practică dirijorală. Am absolvit în 1967 cu cea mai mare medie pe facultate, 9.87, după care m-am prezentat la comisia națională de repartizare în învățământ. Era o comisie unică pe țară pentru absolvenții tuturor facultăților de muzică de trei ani, alcătuită din decanii acestor facultăți și reprezentantul Ministerului Învățământului. La avizier era afișată lista cu catedrele de muzică disponibile în toată țara. Intrarea la comisie s-a făcut în ordinea descrescătoare a mediilor de la toate facultățile și întâmplarea a făcut ca acel 9.87 al meu să fie și cea mai mare medie pe țară. Iată-mă deci intrând primul la repartizare. Maestrul Lucian Surlașu, decanul facultății noastre, care avea un tic ciudat și își trimitea limba în colțul stâng al gurii de câteva ori pe minut, îmi zice cu vădită bucurie în glas: E, Lupule să te văd ce ți-ai ales. Eu îi răspund că alegerea mea a fost ușoară pentru că eu vreau să revin la Slatina. Nu se poate așa ceva! Te înmormântezi acolo când ai la dispoziție atâtea orașe cu viață muzicală: București, Timișoara, Constanța, Brașov etc. Maestre, i-am zis, eu am părinții bătrâni și bolnavi și trebuie să fiu cât mai aproape de ei. Răspunsul meu l-a înmuiat pe bătrân; avea și domnia sa copii și cred că și-ar fi dorit ca și copiii săi să aibă aceeași optică. Astfel am primit eu repartizarea națională la Școala nr. 2 din Slatina. INFLUENŢA MEDIULUI În cei trei ani cât am frecventat facultatea la Timișoara, deplasarea am făcut-o numai cu trenul. Întotdeauna la dus, fiind singur, îmi luam bilet de călătorie, dar la întoarcere, pentru că eram un grup mai mare de studenţi olteni, ne înhăitam toţi și, ca un gest de bravură, de cinci ori am încercat să mergem pe blat, cu nașu. În trei dintre cazuri ne-a reușit tentativa, dar de două ori ni s-au întocmit procese-verbale de către conductor. Pe buletinul meu rămăsese tot adresa din Slatina și speram că acest fapt va fi un impediment în depistarea mea. Naivitate! Cazul a fost deferit justiţiei și, deși eu nu am fost citat niciodată, dosarul a fost judecat în lipsa mea. Într-o zi de marţi din luna august 1967, pe la ora cinci dimineaţa îmi bate în geam miliţianul din comună, tovarășul Popescu, un om foarte de treabă, de altfel. Am ieșit la poartă și ce-mi aud urechile?! Tov. Lupu, îmbrăcaţi-vă și mergeţi cu mine; sunteţi condamnat. M-am îmbrăcat repede, nu am spus părinţilor nimic și l-am însoţit pe tov. Popescu. În drum spre autobuz, pentru că ne cunoșteam bine, mi-am permis să-l întreb despre ce este vorba. Mi-a spus că dumnealui are ordin să mă aducă la miliţia 23

24 din Slatina pentru că am o condamnare, dar că mai multe nu știe. Ajuns la destinaţie aflu de la ofiţerul de serviciu care m-a preluat că am fost judecat în lipsă și condamnat la trei luni de închisoare pentru că am efectuat clandestin mai multe călătorii cu trenul. Am fost introdus în arestul miliţiei, în care se mai afla un individ, cu care nu am schimbat niciun cuvânt. Mă gândeam și îmi puneam întrebări: de ce s- a sărit peste etapa amendării mele?! De ce nu am fost niciodată citat?! Nu am dovezile care să-mi susţină supoziţia și de aceea mă opresc aici; dumneavoastră, dacă faceţi niște asocieri cu întâmplări trecute și viitoare, puteţi să aflaţi singuri răspunsurile la aceste întrebări. Mă mai gândeam atunci cât de mică este diferenţa între un premiant naţional și un reţinut la miliţie. Ba, în cazul de faţă, aceștia coexistă în aceeași persoană. Orice om este o sumă de virtuţi și de vicii; valoarea sa este dată de către proporţia acestora. Oricare dintre noi are un strop de sfinţenie, un strop de nebunie, un strop de geniu, un strop de prostie, un strop de bunătate, un strop de răutate etc...; depinde care dintre aceste trăsături devin dominante prin dezvoltarea lor la flacăra educaţiei și a mediului. Predispoziţiile native sunt polivalente și ele pot fi dezvoltate în direcţii extreme sub influenţa educaţiei și a mediului. Anturajul (mediul) mă atrăsese și pe mine, în acele câteva ocazii, într-o direcţie greșită. Un coleg de cancelarie, dl. profesor Leanca Leonte zicea că societatea umană este un conglomerat de înșelaţi și înșelători; depinde în ce parte te afli la un moment dat. După 5-6 ore de reflecţie în arestul întunecos, am mers la ofiţerul de serviciu să-i cer să îmi dea ceva de lucru și m-a scos pe trotuar la încărcat o mașină cu cărămizi. Aceasta s-a dovedit a fi o și mai mare pedeapsă deoarece, dintre cei ce m-au văzut, câţiva slătineni m-au recunoscut, încât îmi venea să intru în pământ de rușine. La noi și în tot mediul rural, sintagma te râde satul funcţiona ca un corset moral. Din copilărie căpătasem frică de rușine și acum amplitudinea acestui sentiment exacerbase. A doua zi, împreună cu alţi doi colegi, am fost duși la închisoarea din Pitești, unde urma să ne ispășim pedepsele. Dar un neașteptat amănunt avea să mă scoată la lumină, c-așa-i în viaţă, după noapte vine zi. Chiar la intrare, făcându-mi-se percheziţia, ofiţerul în cauză a dat peste carnetul meu de partid și de aici încep ei alte investigaţii. Au dat telefon la Slatina și au vorbit cu tov. Constantin Eremia și tov. Ion Lăptică, doi activiști care cred că în viaţa lor nu au scăpat niciun prilej pentru a face binele. Nu știu ce alte investigaţii s-au mai făcut pe la tribunal, dar într-o oră eu am fost eliberat și trimis înapoi la Slatina cu aceeași mașină, fără să fi trecut de poarta închisorii. Într-adevăr, nu fusese respectat dictonul latin dura lex, sed lex, dar în cazul meu particular, care fusesem luat de val situaţia fiind ulterior speculată pronia cerească chiar a făcut dreptate. Am dezinfectat repede această rană, de care m-am vindecat ușor pentru că nu am mai insistat să-i descopăr substratul. Și apoi mai știam din cele citite că nu există înţelept care să nu fi făcut și prostii, că toţi înţelepţii au avut de suferit în viaţă, dar, din păcate, nu toţi cei ce suferă devin înţelepţi. De aici și vorba aceea că înţeleptul învaţă din greșelile altora, prostul nici din ale lui. Mie mi-a fost suficientă această experienţă. 24

25 CATEDRA - ALTARUL MEU La 1 septembrie 1967 îmi luam locul în cancelaria Școlii Generale nr.2 din Slatina și în cea a Liceului Radu Greceanu, pe care îl absolvisem cu patru ani în urmă. Eram acum coleg de cancelarie cu fosta mea profesoară de chimie, domnișoara Angela Cruceru. M-am înfiletat repede și cu dezinvoltură în atribuţiile didactice și artistice ale celor două școli, încât mă simţeam deja asimilat și chiar îndrăgit, sentiment care îţi potenţează capacitatea de lucru și bucuria de a munci. La un moment dat ajunsesem la un angajament, o dăruire de sine aproape maladivă. Îmi amintesc că în toamna anului 1968 eram la o oră de Istoria Muzicii la Liceul Radu Greceanu. În timpul orei vine cineva de la secretariat și mă anunţă că au sunat de la Brâncoveni să mă anunţe că tatăl meu este grav bolnav. Dar cum să las eu lecţia începută și neterminată?! Cum să abandonez eu acele priviri însetate care se luminau cu orice informaţie verbală sau de pe banda de magnetofon?! Peste alte 10 minute intră peste mine în clasă domnul Dorel Georgescu și îmi zice: las-o dracului de lecţie că mai ai timp și du-te acasă la ăl bătrân. Am ieșit din transă și am realizat că exagerez. L-am căutat pe prietenul nostru, în special al tatălui meu, excepţionalul medic Sever Bratu, fost medic în Brâncoveni, i-am relatat despre ce este vorba și eu am plecat. L-am găsit pe taica în moarte clinică; rudele și vecinii îi ţineau lumânările. La scurt timp după mine a apărut și dr. Bratu care, cu o autoritate de comandant militar, a scos pe toată lumea afară din cameră, a dispus să se deschidă geamurile și ușa pentru grabnică aerisire, l-a masat pe piept și, după câteva minute, taica şi-a revenit la viaţă. Ce sublimă misiune au medicii!!! Datorită acestui medic de mare calitate profesională şi umană, taica avea să mai trăiască încă 10 ani. Să fii sănătos, dr. Bratu! Îţi aminteşti că nu ai vrut să primeşti nimic din partea mea zicând că nenea Ion mi-a făcut pe gratis cea mai frumoasă şaretă pe care o putea avea un medic comunal? Ştiu şi eu din propria-mi experienţă că recunoştinţa cea mai valoroasă este cea care dovedeşte trăinicie şi se exprimă şi peste ani. Recunoştinţa ta se materializa după 7-8 ani. De la fapta ta faţă de tatăl meu au trecut 45 de ani şi parcă acum conştientizez şi mai mult măreţia gestului tău. Dumnezeu să te răsplătească! Menţionez acum că odată cu instalarea mea ca profesor în Slatina şi înrolarea mea în activitatea cultural-artistică a oraşului şi judeţului, cum îi stă bine unui profesor de muzică de vocaţie, chiar din septembrie 1967 m-am înscris şi pentru completarea studiilor la Conservatorul Ciprian Porumbescu din Bucureşti, pe care aveam să-l absolv cu examen de licenţă în La Liceul Radu Greceanu, odată cu mine venise şi tânărul şi hărăzitul profesor de română, Victor Ursu. După ce timp de două-trei luni am fost ţinuţi sub observaţie de către elevi şi mai ales de către profesori, unul dintre aceştia, spre amuzamentul celorlalţi şi spre lauda noastră, a zis în cancelarie că a câştigat colectivul nostru didactic două animale de rasă: Ursu şi Lupu. Sala de festivităţi a liceului a devenit pentru mine altarul pe care mi-am jertfit toată energia şi toată priceperea mea muzicală şi organizatorică. M-am întrebat uneori de ce mi-au plăcut atât de mult activităţile didactice. În primul rând pentru că acestea presupun muncă instructiv-educativă şi formativă. Nu e satisfacţie mai mare decât să vezi că tu te prelungeşti sau te multiplici prin 25

26 elevii tăi, că ceea ce le transmiţi este asimilat şi aplicat. La această vârstă copilul este ca o plastilină pe care tu laşi amprenta, în care tu chiar îţi poţi impregna chipul. În al doilea rând pentru că mie mi-au plăcut copiii şi îmi place şi acum să interacţionez cu ei. Am simţit că tinerii comunică pe o lungime de undă proprie generaţiei lor; noi, cei vârstnici, îi recepţionăm şi îi înţelegem numai în măsura în care am rămas tineri cu spiritul. În munca mea cu ei timp de peste 50 de ani am realizat un melanj între glumă, joacă şi muncă, foarte digerabil pentru ei şi de succes pentru mine. M-am călăuzit întotdeauna după ideea că atenţia ascultătorului nu se cere, nici nu se impune, ci se cucereşte. Din înţelepciunea populară ştiam că se prind mai multe muşte cu miere decât cu oţet, iar de la vechii latini reţinusem îndemnul: castigat ridendo mores = îndreaptă moravurile râzând. În al treilea rând pentru că instinctiv am simţit că îmi face plăcere compania copiilor şi că această companie îmi întreţine şi mie tonusul tineresc şi, implicit, prospeţimea sufletească şi sănătatea trupească. După o repetiţie de cor de două ore, deşi sunt transpirat, eu mă simt reconfortat, revigorat şi aş fi în măsură să iau repetiţia de la început. Faptul că activitatea mea a coincis cu pasiunea mea este încă o explicaţie solidă a recuperării spectaculoase a sănătăţii mele. Am putut să mă ataşez iremediabil de această activitate, care a fost şi este prost Dorel Georgescu remunerată, şi pentru că, din punct de vedere material, toată viaţa eu m-am mulţumit cu puţin, cu strictul necesar, deşi îmi era la îndemână să am mult şi multe. În concepţia mea însă, ceea ce depăşeşte acest minim necesar devine povară şi cu cât aceasta creşte, cresc şi grijile cele dăunătoare, stresul cel neliniştitor. CORUL CIPRIAN PORUMBESCU La începutul anului şcolar 1968-`69 mi s-a încredinţat şi conducerea corului Ciprian Porumbescu al Sindicatului Învăţământ din Slatina. Era un cor cu o tradiţie frumoasă, la care dirijorul Dorel Georgescu contribuise cel mai mult. În cel mai elegant mod posibil, acesta mi-a predat mie răspunderea pregătirii acestei formaţii, domnia sa rămânând totodată prietenul meu. Într-o discuţie particulară, ulterioară acestei elegante preluări, nea Dorel mi-a zis o vorba înţeleaptă: frunzele veştede cad pentru a Charles de Gaulle şi N. Ceauşescu la Slatina (1969). 26

27 lăsa locul celor tinere. În această ocazie şi în altele, în care eu am preluat o misiune, am ţinut cont că nu mă fac eu mai frumos dacă stropesc pe altul cu noroi şi că niciodată nu voi recolta grâu dacă eu voi semăna bălării. Cel mai mult m-a impresionat la corul Ciprian Porumbescu densitatea valorilor muzicale şi, mai ales, intelectuale din cor şi abnegaţia lor, dorinţa de afirmare a acestui colectiv, ceea ce consona perfect cu intenţiile şi aspiraţiile mele. Iată de ce, încă din start, m-am înrolat cu toată energia şi elanul tinereţii. De la primele repetiţii am simţit că s-a creat o emulaţie care trecea prin toţi membrii corului şi se concentra la dirijor. Conştiinciozitatea mea în pregătirea repertoriului, prin însemnarea cu pix roşu pe partitură a ceea ce aveam de urmărit şi de realizat, lea impresionat pe doamnele din primul rând, printre ele fiind şi doamna Mimi Stănescu, o altistă de excepţie. În această stare pozitivă ne-a surprins vizita Preşedintelui Franţei, mareşalul Charles de Gaulle, în primăvara anului 1969, căruia am avut bucuria să-i cântăm o piesă. Din anul 1976 eu locuiesc foarte aproape de Piaţa Charles de Gaulle şi de fiecare dată când intru în parcul Herăstrău, văd statuia impunătoare a acestui mare om de stat şi îmi amintesc, fără excepţie, de activitatea mea la Slatina. Este cvasiunanim recunoscut că în perioada comunistă se făcea mult mai mult pentru valorificarea sistematică şi în mod organizat a aptitudinilor artistice a maselor de cetăţeni. Erau organizate concursuri în sistem piramidal, plecând de la angajarea tuturor comunităţilor la faza de masă, cea comunală sau orăşenească; cei selecţionaţi la această fază treceau la faza raională (mai târziu judeţeană), regională, zonală, şi finală încât în toată ţara era o emulaţie şi o frenezie artistică binefăcătoare. Se selectau valori care îmbogăţeau apoi patrimoniul cultural-artistic naţional, iar exemple dintre acestea sunt cu sutele. Un astfel de concurs radiodifuzat în direct a fost cel numit Dialog de la distanţă, între , în cadrul căruia formaţii muzicale reprezentative pentru două oraşe distanţate geografic, se concurau în direct la radio, iar un juriu naţional aprecia şi ierarhiza valorile după criterii artistice. Slatina, reprezentată de un grup vocal dirijat de mine, a intrat în concurs cu oraşul Giurgiu, reprezentat de o formaţie dirijată de către Victor Karpis. Grupul nostru vocal era alcătuit doar din cinci fete adolescente, care cântau pe trei voci, la vocea a treia fiind numai copila Neli Bădescu, excepţională altistă. Ştiu că s-a cântat piesa Ce te legeni codrule de Gheorghe Scheletti, într-o interpretare atât de sinceră şi de convingătoare încât membrii jurului, după ce ne-au declarat câştigători, au afirmat pe post că despre acest dirijor se va mai auzi. Un alt concurs naţional, de data aceasta televizat, a fost cel Iunie 1972, etapa a II-a a concursului,,patrium numit Patrium Carmen, care Carmen a cuprins toate formaţiile corale din ţară pe trei culoare separate: cămine culturale, case de cultură şi sindicate. Acesta 27

28 a fost actul de cultură care a scos în față zeci de dirijori, pe care i-a obligat la autodepăşire şi care, altfel, s-ar fi pierdut în anonimat. Cel care a avut această benefică idee, dar şi forţa de a o pune în practică, a fost muzicologul Vasile Donose, pe atunci director muzical în Televiziunea Română. Fiind organizat tot în sistem piramidal, acest concurs a presupus cinci etape şi s-a desfăşurat între A te prezenta la o etapă, de fiecare dată cu alt repertoriu şi cu o piesă în primă audiţie absolută, presupunea luni de zile de repetiţii. Îmi amintesc că, mult înaintea prezentării la prima etapă, la una dintre repetiţii a venit o delegaţie a Televiziunii Române, alcătuită din muzicianul Petre Manzur şi regizorul Ion Babeş, care urmărea să constate stadiul pregătirii formaţiilor reprezentative ale judeţului. Au asistat la pregătirile efectuate de corul Casei de Cultură din Caracal, dirijat de către Vasile Dobru, corul Căminului Cultural Scorniceşti, dirijat de către Alfons Popescu şi corul Ciprian Porumbescu al Sindicatului Învăţământ din Slatina, dirijat de către mine. După această vizită, în sfârşit, mi-au crescut şi mie acţiunile, întrucât cei doi au vorbit foarte frumos despre mine celor de la conducerea judeţului. 1969, un grup de ciprianişti şi maestrul Ion Românu. LA SCORNICEŞTI CU DUS ŞI-NTORS Înainte de a ne prezenta la prima etapă a concursului național televizat Patrium Carmen, s-a întâmplat că Alfons Popescu, care dirija corul din Scornicești, să se îmbolnăvească grav. Nu se putea ca tocmai Scorniceștiul să nu fie reprezentat în această confruntare artistică televizată în direct şi atunci organele județene de decizie au hotărât ca eu, care tocmai fusesem lăudat de către comisia de specialitate a Televiziunii Române, să preiau şi corul din Scorniceşti. În două seri repetam cu corul din Slatina şi în alte două seri cu corul din Scornicești. De fiecare dată, domnul Gheorghe Bărbulescu, directorul căminului cultural, venea cu o mașină de teren şi mă lua de acasă, după care mă aducea înapoi. Am avut astfel ocazia să-l cunosc mai bine pe acest tânăr, care era de o calitate net superioară față de fratele său, tovarășul Vasile (Lică) Bărbulescu. Era politicos, chiar delicat, cu liceul făcut la timp şi cu un comportament foarte natural, fără emfaza specifică celor parveniți. Iată-mă prezent cu două coruri într-o zi de duminică la etapa întâi a acestui grandios concurs. Cu amândouă formațiile am promovat în etapa a doua. În aceeaşi zi cu noi s-a prezentat şi corul bărbătesc Armonia de la Brăila, care avea trei dirijori. Aceasta a fost soarta mea; încă din studenție (1966) şi până în 1990 eu aveam să pregătesc şi să dirijez în paralel, pe lângă corurile școlare şi câte două 28

29 formații de adulți: Șag cu Parța, Ciprian Porumbescu alături de corul Sindicatului Sanitar Slatina sau de corul bărbătesc Lirica al Consiliului Județean Olt, iar în București, corul Liceului Pedagogic alături de corul Cantata al Sindicatului Învățământ sector 6. Abia după 1990, când aveam să înființez corul Symbol, m-am ocupat de o singură formație corală. Și toate acestea fără să-mi fi neglijat câtuși de puțin obligațiile de catedră. Alungarea mea de la Scornicești a realizat-o stăpâna locului şi simpatica mea colegă de liceu şi de serviciu, tovarășa Elena Bărbulescu. Pregăteam cele două coruri, Slatina şi Scornicești, pentru prezentarea la faza regională de la Craiova. Cu trei săptămâni înaintea concursului, mașina care venea să mă transporte nu a mai apărut. Am sunat-o atunci pe tovarășa, care îmi spune: tovarășul Dinu Stelian, președinte al juriului de concurs, ne-a trimis pe un subordonat al său, Gheorghe Popescu, care să lucreze cu corul nostru. Foarte bine, mi-am zis; am scăpat de o corvoadă neplătită. Pe scena de la Craiova l-am întâlnit însă pe maestrul Gheorghe Popescu, renumitul dirijor al corului armatei, şi i-am zis: cum vă simțiți, maestre, când vă prezentați în concurs cu munca altuia?. Surprins, Gheorghe Popescu îmi dezleagă enigma prin replica sa: cum ai putut, tovarășe, să abandonezi un cor cu trei săptămâni înainte de concurs?. Machiavelica Elena Bărbulescu reușise să dea cap în cap doi bărbați onești şi nevinovați. Fiecăruia ne cântase aria calomnierii celuilalt. Înainte de a încheia episodica mea perioadă de la Scornicești, doresc să relatez despre o întâlnire a mea cu maestrul Marin Constantin, dirijorul corului Madrigal, în acest buric al României de atunci, Scornicești. Tovarășul Vasile (Lică) Bărbulescu se hotărâse să întărească formația corală şi pentru aceasta trebuia să recruteze noi elemente. Pentru această inițiativă a sa l-a invitat pe cel mai în vogă dirijor al momentului, pe maestrul Marin Constantin, care să dea greutate acțiunii şi să asigure reușita ei. În ziua cu pricina a apărut maestrul însoțit şi de adjuncții săi: Ștefan Pruteanu şi Veronica Bojescu. Ne-am deplasat toți patru la serele din Scornicești și, lângă o masă pregătită special, timp de circa patru ore am ascultat zeci şi zeci de lucrători agricoli, în majoritate femei, reușind să selectăm doar cinci voci feminine şi două voci bărbătești. La sfârșit, maestrul mă ia deoparte şi are loc următorul dialog: Jean, va trebui să te dedici acestui cor şi să renunți la corul din Slatina. Nu pot maestre, corul Ciprian Porumbescu este corul meu de bază şi de suflet; aici am fost adus doar să-l suplinesc pe Alfons Popescu. Nu, zice maestrul, cei de aici te vor, dar nu știu cum să-ți propună. Maestre, în corul din Slatina cântă prieteni ai mei, colegi ai mei de cancelarie, aș fi un laș dacă i-aș abandona. De cei de aici nu mă leagă nimic, și, în afara părintelui Mateescu, care mi-a fost coleg de seminar, pe ceilalți nici măcar nu îi cunosc. Dragă Jean, a continuat maestrul, dacă tu vii dirijor titular la corul din Scornicești, te asigur că în 2-3 ani vei fi asistent universitar la Conservatorul Ciprian Porumbescu din București şi nu dirijor al corului Ciprian Porumbescu din Slatina. Nici măcar această perspectivă nu m-a tentat şi i- am spus maestrului: Lăsați-mă, vă rog, între ai mei; acolo mă simt eu bine. Așa s- a încheiat acest neașteptat dialog cu maestrul, care cred că primise şi dânsul o 29

30 misiune în acest sens. Și probabil că şi acest refuz al meu a fost cauza înlăturării mele la numai două luni după aceea. UN COMUNIST VOPSIT La Consiliul Judeţean Olt era preşedinte tovarăşul Sandu Constantin, un om echilibrat, foarte înţelept şi mai puţin îndoctrinat. Îmi amintesc că, împreună cu Dan Cosmulescu, om de cultură, un foarte bun bariton şi nepot al poetului Pan Vizirescu, acum salariat şi preşedinte de sindicat la Consiliul Judeţean Olt, am înfiinţat corul bărbătesc Lirica, alcătuit din cele mai bune voci ale oraşului Slatina. Aveam un repertoriu foarte select şi tot mai bogat şi numai plecarea mea din Slatina m-a despărţit de această formaţie. Cu acest cor am pregătit în iarna anului 1972 un program de colinde. Într-una din zile, când şeful era la cabinetul său, am făcut o mobilizare fulger, ne-am instalat pe treptele instituţiei, unde este o acustică de catedrală, actualul Muzeu Judeţean Olt şi domnul Dan Cosmulescu l-a invitat pe tovarăşul Constantin Sandu pentru o surpriză. Nu ştiam sigur care îi va fi reacţia; era el om echilibrat şi înţelept, dar era, totuşi, naşul lui Nicolae Ceauşescu şi mă gândeam că ori ne leagă, ori ne aplaudă. Am dat tonul şi, fără nici o prezentare, am început programul de colinde. I-am citit imediat emoţia pe faţă şi atunci mi-am zis în gând:,,gata, a vibrat, l-am câştigat, e al nostru!. Au ieşit toţi salariaţii din birouri pentru că armoniile colindelor noastre tradiţionale inundaseră clădirea de la subsol până la pod. După fiecare colind izbucneau aplauze, pe care le simţeam că vin din inimi însetate. La sfârşit,,tovarăşul Sandu a dat comandă la bufet şi s-au adus imediat sticle de şampanie şi fursecuri pentru colindători. Aşa comunist mai zic şi eu! SUNT DIRIJOR! La corul Ciprian Porumbescu mă simțeam într-adevăr ca peștele în apă. Coriștii veneau cu drag la repetiții, iar acestea deveneau tot mai spornice, pentru că la orizont aveam mereu câte un obiectiv: un concert, un concurs, o deplasare la Craiova, Reșița, București etc... În organizare beneficiam şi de sprijinul major al unor oameni deosebiți: domnul profesor de matematică Marin Stegaru, președintele Sindicatului Învățământ şi doamna profesoară de română Maria Ungureanu, 1969, de la stânga la dreapta: Jean, soţia, sora şi cumnatu. Jos, nepotul Cristi. responsabila cu problemele cultural-artistice. Așa s-a făcut că la etapa a doua a concursului Patrium Carmen, corul din Slatina, alcătuit din 124 de membri, a avut o evoluție foarte apreciată. Era un juriu alcătuit numai din somități ale muzicii: dirijorul Dumitru Botez, compozitorul Gheorghe Dumitrescu, dirijorul Marin Constantin, muzicologul Vasile Donose, dirijorul Ion Românu, compozitorul Mircea Neagu, dirijorul Nicolae Lungu etc.... După evoluția noastră a urmat acordarea notelor prin ridicarea jetoanelor de către fiecare din cei 10 membri ai juriului. Explozia de bucurie a fost totală după ultima notă primită; obținusem punctajul maxim (150) şi deosebite aprecieri verbale 30

31 şi apoi scrise. După ce am ieșit în holul sălii de concurs, bărbații m-au aruncat de câteva ori în sus, iar la revenirea cu picioarele pe pământ, am ridicat brațul drept în sus şi am strigat cu tărie: sunt dirijor!. Punctajul maxim, acordat de către un juriu de superspecialiști, a fost pentru mine răspunsul la obsedanta întrebare pe care mi-o puneam doar în mintea mea: sunt eu dirijor?! Dirijam de 12 ani, fusesem șef de promoție pe tară, dar răspunsul la această sâcâitoare întrebare mi-l putea da numai rezultatul muncii mele, adică ceea ce se întâmplase acum. Obținerea punctajului maxim de către corul Ciprian Porumbescu avea să anime toată suflarea județului Olt, care urmărise la televizor cu sufletul la gură şi văzuse în direct minunea. La întoarcerea acasă cu autocarul, de la limita județului Argeș cu județul Olt, autocarul nostru a fost preluat de către mașina miliției şi condus la Consiliul Județean Olt, unde am fost întâmpinați cu fanfară de către oficialitățile județene, orășenești şi de către mii de persoane care văzuseră şi gustaseră succesul total al ciprianiștilor. Printre mulțimea care aclama, un țăran bătrân şi bolnav își făcea cu greu loc pentru a ajunge la fiul său să-l îmbrățișeze; şi am plâns amândoi, gândind în tăcere că opțiunea mea a fost conformă cu vocația mea. Văzând scena, mulți din preajma noastră au lăcrimat şi ei. Câtă emulație a produs în rândul slătinenilor acest eveniment! Am primit atunci zeci şi zeci de scrisori de felicitare de la prieteni şi de la foști profesori. Dar în artă nu există punct final în pregătire; pentru că nu există perfecțiune în artă. Cum nu există perfecțiune în nici o întreprindere omenească, aceasta rămâne numai un ideal 1969, de la stânga la dreapta: taica, soţia, maica, Jean şi măiţa spre care trebuie să tinzi permanent, de care te poți apropia, dar pe care nu-l poți atinge niciodată. De aceea ne-am apucat cu şi mai mult zel de pregătirea etapei următoare. Nu sunt răutăcios, ci vreau doar să informez că noi promovasem cu punctaj maxim, iar cei de la Scornicești, în ciuda numelui sonor, fuseseră respinși. Și a fost etapa a treia şi a fost etapa a patra cu împlinirile şi cu neîmplinirile lor. Evoc acum o întâmplare care caracteriza optica multor activiști de partid. Eram în dimineața concursului la etapa a treia; se făcea vizionarea formațiilor pentru reglarea tuturor aspectelor tehnice şi regizorale. La un moment dat a venit la mine tovarășul Gheorghe Constantin, secretar cu propaganda la Comitetul Județean Olt şi mi-a cerut să-mi dau jos de pe deget inelul şi verigheta, deoarece unul exprimă cununia mea religioasă şi noi nu trebuie să facem prozelitism religios, iar celălalt exprimă bogăție, abundență, noi fiind cor de sindicaliști. Ce puteai să faci, să zici?! Dacă a zis tovarășul...! În etapa a cincea, finala, am ajuns numai trei formații sindicale: Craiova dirijat de Alexandru Racu, Slatina dirijat de Jean Lupu şi Târgoviște dirijat de Valeriu Dumitrescu. La repetiția generală din dimineața concursului, când formația trebuia să se acomodeze cu scena, fostul meu profesor din seminar şi apoi coleg la conservator, Alexie Buzera, acum bariton în corul Filarmonicii Oltenia din 31

32 Craiova, a venit la mine și, cu o figură încruntată, mi-a zis: Jean, vezi că Racu ne-a luat pe 30 din corul filarmonicii ca să întărim corul sindicatului în această fază finală şi pe mine această nedreptate mă revoltă. Telefonic i-am sesizat acest furt preşedintelui juriului, maestrul D. D. Botez, nimeni altul decât profesorul lui Alexandru Racu. Ca urmare, de la celălalt capăt al firului, maestrul îmi răspundea ostinat: nu se aude, nu aud nimic, nu aud, dragă. Mie unul, complicitatea mi s- a părut evidentă. Am spus oficialităților noastre ca să ia atitudine, dar acestea, neputincioase sau mai degrabă lașe, au ridicat din umeri. Coriștilor nu le-am spus nimic pentru a nu le afecta elanul. Seara, în concurs, s-a cântat impecabil, chiar dacă noi nu aveam nici măcar o voce de la vreo filarmonică. Atât de bine am cântat noi încât, la anunțul rezultatului : Premiul trei - Târgoviște, Premiul II Slatina şi premiul I Craiova, prezentatorul Mihai Florea şi-a permis 1972, corurile Madrigal şi,,c. Porumbescu la Slatina. Premiul doi-slatina şi Premiul întâi-craiova, prezentatorul Mihai Florea și-a permi următorul comentariu: eu nu am văzut corul din Slatina mai prejos decât pe cel din Craiova, ci din contră, dar, mă rog, aceasta este decizia juriului. Ajuns acasă, după câteva zile am primit următorul catren cu referire la mâncătoria din finala concursului Patrium Carmen : Ai văzut vreodată lup mâncat de oaie? Că povestea-i glumă, nimeni nu se-ndoaie, Dar ca toți oltenii, chezaș eu mă fac, Că văzui cum Lupu fu mâncat de Rac. Cu fostul şi primul meu profesor de dirijat de la Școala Populară de Artă din Craiova şi apoi prietenul meu, Alexandru Racu, nu am mai abordat niciodată acest caz. Acum 4-5 ani însă, la un concert susținut împreună la Slatina, dânsul cu același cor al filarmonicii, iar eu cu corul meu Symbol, am recitat public acest catren, fără a- l comenta. Cred că și-a amintit contextul evocat şi sper să fi regretat furtişagul. O DESPĂRȚIRE DUREROASĂ, DAR BINE MOTIVATĂ La scurt timp după finala concursului Patrium Carmen, aveam să mă 32

33 despart cu mare regret de corul Ciprian Porumbescu. Redau câteva fragmente din cuvântul meu, din iunie 1975, după ultima repetiție cu acest cor, de care eu mă lipisem ca timbrul de scrisoare....de la început şi până azi noi am comunicat pe aceeași lungime de undă, sufletele noastre vibrând la unison, chiar dacă glasurile noastre cântau pe opt voci. Și cum omul este o nesfârșită silință spre mai bine, m-am străduit şi eu ca, prin variate procedee şi metode, să ne apropiem cât mai mult de perfecțiune în interpretare ( ) răscolindu-vă acel bogat şi neconsumat fond de sensibilitate... Dumneavoastră ați fost pentru mine cei fără de care eu nu aș fi fost ceea ce sunt, cei prin care m-am verificat şi m-am realizat ca dirijor ( ). Totodată cred că şi eu am fost pentru dumneavoastră lupul care a știut să-și tundă oile şi nu să le jupoaie....,, Pentru că față de dumneavoastră mă simt obligat să vă dau explicații pentru plecarea mea, voi face aceasta cu ajutorul unor citate şi nu cu scuze personale, neconvingătoare. Citatele vizează atât cauzele obiective cât şi motivul ce a declanșat hotărârea mea: Jules Renard: Un tată are două vieți, pe a sa şi pe a fiului său ; Proverb: Fiecare dorește să fie inferior numai fiului său ; Nicolae Iorga: Cei ce țiau făcut nedreptate nu rămân cu o datorie față de tine, ci cu o pierdere față de ei înșiși. Doar opt ani a durat cea de a doua perioadă slătineană a mea, dar parcă a fost o viață de om. Pe lângă realizările artistice, lăsam în urmă un proiect pentru construirea unui liceu de muzică, a cărui aprobare o obținusem de la Ministerul Învățământului și căruia îi asigurasem şi finanțarea. Este vorba de actuala clădire a Colegiului Național Vocațional Nicolae Titulescu ; numai pentru proiectarea sălii de concerte a acestui liceu am vizitat, împreună cu arhitectul Consiliului Județean Olt, Liceul de Muzică Ion Vidu din Timișoara şi Liceul de Muzică George Enescu din București şi de aceea această sală are o admirabilă acustică. Mai lăsasem în urmă tineri profesori, absolvenți ai Facultății de Muzică din Timișoara (Barta Agneta, Vișan Emilia şi Krischer Astrid), care veniseră la Slatina numai pentru că aici era director un absolvent al aceleiași facultăți, despre care li se vorbise de bine. Și mai lăsam niște elevi de suflet de pe la școlile la care predasem (inclusiv Liceul Pedagogic) şi pe alți elevi care promiteau muzical şi care au şi confirmat apoi: Felicia Filip, Viorel Anastasiu, Boris Lăcătușu etc. Lăsam în urmă şi mulți prieteni; dintre cei mulți l-aș aminti doar pe Alexandru Chirilă- Stanciu, a cărui poveste de viață m-a impresionat atât de mult încât, pentru continuarea studiilor sale la Timișoara, i-am asigurat un împrumut lunar, apoi am pledat pentru el în fața viitorilor socri, domnul şi doamna Toma, după care l-am cununat şi i-am şi botezat cele cinci fete cu numele noastre: Daniel(a), Olguța, Ana- (Magdalena), Jean(ina) şi în cazul ultimei născute, Lorena, pentru că epuizasem numele membrilor familiei, iar ea se născuse într-o zi de luni. Și se pare că le-am purtat noroc... Odată cu plecarea din Slatina lăsam în urmă şi multe amintiri: locurile de naștere ale celor doi copii ai noștri; mă văd şi acum internat clandestin în spitalul din Slatina numai pentru a fi alături de soție la venirea pe lume, pe 23 septembrie 1973, la ora 33

34 21.50, a băiatului nostru, Daniel. Și mai lăsam în urmă părinții mei, pe cei pentru a căror bătrânețe tocmai cerusem repartiție în Slatina şi nu în alt mare oraș al țării. Iată şi o amintire hazlie, un fel de râsu - plânsu. Ne mutasem de la măița (doamna la care stăteam împreună cu recent întemeiata mea familie) în cartierul Progresul II, într-un apartament cu patru camere oferit de Primăria Slatina după succesele mele repetate în concursuri naționale cu corul din Slatina. Era prin februarie 1972 şi la alimentara din cartier am văzut un articol nou pentru noi: banane aproape verzi. Am luat şi eu un snop, de curiozitate, dar nici eu şi nici soția nu știam cum se consumă. Pun mâna pe cartea de telefon şi apelez o doamnă care nu mă cunoștea după voce (îmi era jenă), Felicia Filip. dar, știind-o de viță veche, eram sigur că știe cum se consumă banana. Era soția domnului Gore Vasilescu, directorul C.E.C.-ului şi bariton în corul meu. Cu scuzele de rigoare şi fără să mă recomand, i-am cerut îndrumarea. Doamna, neștiind că bananele mele sunt verzi, îmi spune că trebuie spălate, decojite şi apoi se consumă miezul. Bucuros că dezlegasem enigma și, conform principiului vieții mele copiii mai întâi, desfac prima banană și-i dau Olguței să mănânce; după prima mușcătură o întreb pe fetiță: Îți place, tată? Strâmbându-se toată, ea îmi zice un da de toată scârba, după care o întreb iarăși: Mai vrei? Nu!, a fost răspunsul ei sincer. Și de ce te strâmbi?! Așa îmi vine, a răspuns copilul. Gust şi eu şi mi se face gura pungă. O sun din nou pe amabila doamnă Vasilescu și, cerându-mi iarăși scuze, îi spun că i-am dat banană fetiței şi aceasta s-a strâmbat toată, după care doamna îmi dezleagă definitiv enigma. Bananele dumitale sunt galbene sau verzi? Verzi, i-am răspuns. Asta înseamnă că sunt crude şi e normal să se strâmbe copilul. Înveliți-le pe fiecare în hârtie de ziar şi puneți-le câteva zile pe dulap să se coacă și, când se îngălbenesc, puteți să le consumați. Amintiri. COPILUL CARE A SCHIMBAT SOARTA ÎNTREGII FAMILII S-a întâmplat ca în familia mea să se nască un copil, Olguţa, care avea să dea alt curs întregii noastre vieţi. Când ea avea trei ani, într-o zi de duminică a venit pe la mine profesorul şi prietenul meu, Savu Vicu de la Drăgăneşti-Olt. Eu eram însă plecat la şedinţa cu părinţii, în calitatea mea de director al Şcolii de Muzică din Slatina. În aşteptarea mea, Vicu a intrat în vorbă cu fetiţa, a întrebat-o dacă ea ştie să cânte şi a pus-o să reproducă fragmente melodice date de el la pian. Surpriză! Olguţa, în loc să-i reproducă melodia cu silaba la, la, la, i-a reprodus-o cu denumirea notelor. Suspectând-o că ştie notele la pian şi că l-a văzut pe ce clape a apăsat, i-a cerut să se întoarcă cu spatele şi i-a dat altă melodie; aceeaşi surpriză! Fetiţa de trei ani realiza ceea ce realizau studenţii la conservator, adică punea pe note o melodie auzită. Întrebând-o de unde ştie ea acest lucru, Olguţa i-a răspuns:,,de la 34

35 tata. Sosind şi eu acasă, Vicu îmi povesteşte despre ce aflase şi mă întreabă cum am reuşit eu să-i formez auz absolut. Eu nu făcusem nimic special în acest sens şi nici în intenţie nu aveam. Cum se întâmplase? Eu am avut dorinţa ca primul meu copil să se nască având pian în casă, aşa că, încă din perioada intrauterină şi mai apoi în pătuţ sau la joacă cu păpuşile, Olguţa mă auzea cântând pe note când îmi descifram partiturile pentru cor, când dădeam o meditaţie etc. În timp, fiind şi-un copil foarte deştept, în mintea ei s-a făcut asocierea între frecvenţa sonoră a unui sunet şi denumirea acestuia, încât orice sunet pentru ea avea o denumire precisă. S-a mai întâmplat ca la o recepţie organizată după un concurs cu corul,,ciprian 1973, emisiune TV cu Aristide Buhoiu Porumbescu, muzicologul Vasile Donose, director muzical la Televiziunea Română, să mă întrebe ce-mi face fetiţa; i-am relatat ce descoperise, din pură întâmplare, un prieten de al meu. Mi-a spus că acesta este un caz rarisim, 1 la de copii şi că va trimite o echipă care să filmeze cazul în vederea unei emisiuni la televizor. Am crezut atunci că este o vorbă de circumstanţă, doar eram la un pahar de vorbă, dar m-am înşelat. Omul vorbise în cunoştinţă de cauză, căci avea şi el o fetiţă de nouă ani, actuala mare mezzo-soprană Ruxandra Donose, care, pe atunci, făcea pianul cu celebra profesoară Ludmila Popişteanu, cea care îi va deveni şi Olguţei profesoară. La numai două săptămâni după această pasageră discuţie a bătut la uşa cabinetului meu cineva, pe care l-am invitat să intre; când a deschis uşa, l-am recunoscut imediat pe omul de televiziune Aristide Buhoiu; venise cu toată echipa de filmare după el.,,am auzit că aveţi un copil minune şi am venit să facem o emisiune despre acest caz, a zis oaspetele meu. Am sunat-o imediat pe soţie ca să pregătească pentru filmare camera cu pricina întrucât cei de la T.V.R. au luat cazul în serios. Şi într-adevăr, copilul, care făcuse patru ani între timp, stând cu spatele la pian, reproducea cu denumirea notelor orice sunet îi dădeam şi orice melodie îi cântam la pian. Entuziasmat, Aristide Buhoiu a prevăzut că,,această emisiune va fi una fulminantă. Cititorii trecuţi de 40 de ani îşi amintesc cât de sărac era pe atunci programul de televiziune: câteva ore pe zi şi acelea erau inundate politic. Cu toate acestea, emisiunea despre copilul minune de la Slatina, Olguţa Lupu, a avut loc într-o zi de duminică, ora 14 :00, oră de vârf a audienţei. După emisiune şi în zilele următoare, am primit zeci de telefoane şi zeci de scrisori de felicitare, de îndemnuri şi de sfaturi. Dintre toate, cel mai mult m-a impresionat scrisoarea unui bătrân învăţător care, în final mi-a scris această frază:,,dacă rămâneţi cu acest copil în Slatina, sunteţi un inconştient. Mi-am zis atunci în sinea mea că dacă un străin a fost atât de impresionat de situaţie, eu, ca tată, sunt într-adevăr iresponsabil dacă nu mă voi zbate pentru a asigura acestui talent condiţii optime de dezvoltare. Pe atunci însă, oraşele mari erau,,închise şi pentru a obţine o astfel de mutaţie, trebuia să ai motive temeinice şi să întreprinzi demersuri 35

36 dezarmante. Am formulat memorii către primăriile oraşelor: Craiova unde aveam foşti colegi de seminar, Timişoara unde aveam foşti colegi de facultate şi Bucureşti unde nu aveam pe nimeni. În respectivele memorii am prezentat cazul fiicei mele şi am cerut să ne acorde, mie şi soţiei, intrare în respectivele oraşe. Cei mai indiferenţi faţă de cererea mea s-au dovedit a fi chiar oltenii mei, care au răspuns abia după câteva luni cum că cererea mea nu se încadrează în anumite reglementări şi că nu poate fi aprobată. Primăria din Timişoara mi-a răspuns cu amabilitate după o lună că îmi acordă mutaţia cu familia în oraş şi chiar îmi oferă un post de inspector la cultură, dar trebuie să-mi asigur singur spaţiu pentru locuinţă, ceea ce nu ar fi constituit o problemă pentru mine. În numai două săptămâni de la expedierea cererii îmi trimisese însă Primăria Bucureşti un răspuns plin de solicitudine faţă de cazul fericit din familia noastră; încerc să redau din memorie acest răspuns:,,în urma cererii dumneavoastră, înregistrată la noi sub numărul... din data..., vă invităm în audienţă la tovarăşul Primar General Gheorghe Cioară, după următorul program.... În caz că nu vă puteţi încadra în programul pentru audienţă, vă rugăm să sunaţi la telefonul din antet pentru a vi se stabili o oră specială. Primar General, Secretar, Gheorghe Cioară Silvestru Vârtosu În urma acestui răspuns intuiam o rezolvare a situaţiei. Am luat o maşină de ocazie şi am venit în audienţă conform programului comunicat. Am mers mai întâi la secretarul Silvestru Vârtosu pentru a mă înscrie în audienţă. Doar ce m-am recomandat cine sunt şi cel din faţa mea a sărit în picioare şi a exclamat:,,felicitări pentru un aşa copil! Aţi avut noroc că tovarăşul Cioară, când a citit cererea dumneavoastră, a sărit în sus şi a zis:,,am văzut emisiunea; este într-adevăr un copil minune; aducem familia în Bucureşti. Cazul copilului nostru făcuse senzaţie şi în capitala ţării. Iată cum un copil supradotat avea să schimbe soarta întregii familii pentru că cineva rezonase favorabil la acest caz. După atâta zbucium trebuia să apară soarele şi pe uliţa mea. Am primit buletine de Bucureşti, am reuşit un schimb de locuinţă şi iată-ne pe plecând cu un tir încărcat din Slatina la Bucureşti şi lăsând în urmă realizări, prieteni şi multe amintiri. Am lăsat în urmă şi un sfert din familie, pe cel mic, Dani, care a rămas la Văleni încă un an, până noi ne-am instalat în Bucureşti şi până am luat pulsul noului habitat. Important este că efortul nu a fost în zadar; Olguţa a confirmat, fiind premiantă cu premiul I din clasa I şi până la absolvirea conservatorului. Până în clasa a VII-a i-am trimis tovarăşului Cioară cópii după premiile obţinute, drept mulţumire pentru gestul său şi ca dovadă că investiţia de încredere s-a justificat. La această oră, copilul minune de atunci este profesor universitar doctor, la conservatorul pe care l-a absolvit, membră a Uniunii Compozitorilor etc. MOTIVE SECUNDARE ALE PLECĂRII DIN SLATINA 1. Eram foarte îngrijoraţi pentru sănătatea copiilor noştri, din cauza Uzinei de Aluminiu care devenea tot mai poluatoare cu fluor, o substanţă foarte periculoasă pentru sistemul osos în formare. 36

37 2. Rezultatele muncii mele, apreciate la nivel naţional cu multe premii şi cu titlul de,,profesor evidenţiat în 1974, nu găseau corespondent în atitudinea organelor orăşeneşti şi mai ales judeţene. Tovarăşul Gheorghe Constantin, secretar cu propaganda pe judeţ, avea favoriţii săi şi, când eu aduceam lauri judeţului, favoriţii erau cei care primeau premiile în bani. Dar aşa cum zice poporul, că,,orice şut în f... înseamnă un pas înainte şi eu am convertit toate loviturile primite în trambuline. Fac acum un salt înainte peste ani pentru a vă prezenta o situaţie care m-a caracterizat toată viaţa. În jurul anului 1980 a venit în Bucureşti şi tovarăşul Gheorghe Constantin. Locuia provizoriu într-un spaţiu neadecvat şi întâlnindu-mă, mă întreabă dacă aş putea să-l ajut pentru obţinerea unei locuinţe corespunzătoare. A deschis gura într-un moment norocos al vieţii sale. În blocul nostru, aflat în proprietatea locatarilor, chiar pe aceeaşi scară cu mine, la ultimul etaj ( III ), într-un apartament naţionalizat locuia însuşi directorul gospodăriei de partid a C.C. al P.C.R., tovarăşul Beldiman. Soţia sa era învăţătoare, iar eu eram profesor la Liceul Pedagogic Bucureşti, unde învăţătorii făceau cursuri de perfecţionare, aşa că aveam o relaţie mai specială cu această familie. Într-o seară am făcut o vizită vecinului meu Beldiman, i-am vorbit foarte frumos despre tovarăşul Gheorghe Constantin, care cândva mă nedreptăţise, acum salariat la Ministerul Culturii, şi l-am rugat să-l ajute pentru obţinerea unui spaţiu de locuit cu familia sa, alcătuită din patru persoane. A doua zi, tovarăşul Gheorghe Constantin a fost invitat la tovarăşul Beldiman şi a primit un apartament cu trei camere într-un bloc elegant, liniştit şi central, între Piaţa Amzei şi Catedrala Sfântul Iosif. EU SOŢIA MI-AM ALES-O Mărturisirea mea din cea de a doua perioadă slătineană ar fi grav mutilată dacă nu aş relata şi cum mi-am ales eu soţia. Ştiam de la cursul de folclor că trei sunt momentele supreme, capitale în existenţa unui om: naşterea, căsătoria şi trecerea în eternitate. Dacă primul şi ultimul moment au loc în afara voinţei noastre, căsătoria are loc când omul este major şi înfăptuieşte un act conştient şi cu toată responsabilitatea. Până la vârsta de 27 de ani nu mă puteam căsători deoarece încă nu terminasem facultatea şi, deci, nu puteam asigura baza materială pentru noua familie. După ce m-am instalat însă ca profesor titular în învăţământ m-a cuprins o ardoare combinată cu panica de a nu rămâne neînsurat; îmi suna mereu în ureche ameninţarea:,,o să te-nsoare babele!. Trebuia să-mi caut urgent o viitoare parteneră de viaţă, dar nici nu trebuia să,,dau cu ochii pe foc. De la vechii romani îmi venea îndemnul:,,festina lente = grăbeşte-te încet. Stăteam în gazdă la domnul colonel de armată Apostolescu, o familie aristocrată ce locuia mai sus de Şcoala Protopopescu, unde eu eram profesor titular. M-am mutat apoi în Crişan I, la familia Nicolescu, o familie modestă de muncitori cu mulţi băieţi. Cunoscusem mai multe fete, aveam şi câteva tinere colege de cancelarie la liceu, dar nu tresărisem faţă de nici una şi timpul trecea. Am pus atunci în funcţiune raţiunea, urmând ca pofta să vină mâncând. 1. Am început o corespondenţă tendenţioasă cu o colegă a mea de facultate, Schannen Hildegard, nemţoaică pur sânge din Banat, foarte serioasă şi pricepută în 37

38 administrarea problemelor; nu era ea o frumuseţe, dar era plăcută şi cu o deosebită căldură sufletească. 2. Nu mai ştiu în ce împrejurare am cunoscut o asistentă medicală frumuşică şi serioasă; ne întâlneam o dată sau de două ori pe săptămână pentru o plimbare, o discuţie, un film şi nimic mai mult. 3. Eram numit diriginte la clasa a X-a A de la Liceul,,Radu Greceanu şi, printre atribuţiile mele, trebuia să efectuez şi vizite la domiciliul elevilor. Elevul Dragu Puie stătea în gazdă la doamna Elena Nicolescu pe strada Filimon Sârbu, la numărul 17. Avea în curtea sa şi un depozit de bere care îi fusese naţionalizat. Făcând o vizită inopinată la această adresă, îmi iese în cale chiar gazda, o femeie de 58 de ani, văduvă, destul de solidă, foarte volubilă şi, după cum voi constata mai târziu, cu bune maniere şi cu multe cărţi citite. După ce mă invită într-un hol să iau loc la o masă pe o bancă tapiţată, îl cheamă pe Puie, elevul ţintă, care se aşează în dreapta mea. Ia şi dânsa loc în stânga mea şi, după 1969, clasa a XII-a A; Puie, sus, în mijloc cuvenita introducere protocolară, încep bateria de întrebări la adresa lui Puie: ce lecţii ai mâine, ce temă ai la limba română, ce lecţii ai la istorie şi, când eu încep cu întrebările pe marginea lecţiei de istorie, văd că vine de pe holul perpendicular o tânără suplă, de circa 20 de ani, cu o rochie de casă care îi pica perfect pe corpul fraged, cu o figură plăcută, chiar frumoasă şi, ceea ce mi-a dat fiori, foarte sfioasă. Era domnişoara Anica Diaconu, proaspăt absolventă a Liceului,,Radu Greceanu, acum contabilă la C.E.C. şi chiriaşă aproape înfiată a doamnei Nicolescu. După ce a aşezat tava cu apă şi dulceaţă pe masă, s-a aşezat şi ea în stânga doamnei Nicolescu. Era pe jumătatea gazdei şi abia se vedea pe după aceasta, din păcate; din când în când îşi mai lungea gâtul pentru a depăşi circumferinţa doamnei şi a-l zări pe acest diriginte exigent, după care, surprinsă de privirea mea iscoditoare, se retrăgea instantaneu ca un copil ruşinos. Această timiditate a sa a fost pentru mine clicul iubirii şi marea descoperire a acelei seri, căci ea exprima o puritate, o inocenţă şi un bun simţ pe care se putea construi o familie serioasă, plină de afecţiune. Săracul Puie! Vizitele dirigintelui aveau loc de acum cu o frecvenţă săptămânală. În plus, ştiind că domnişoara ce îmi provocase fiori după atâta timp de secetă lucrează la C.E.C. chiar la ghişeu, mi-am deschis un cont acolo, în care azi depuneam banii şi peste câteva zile îi scoteam. Se prinseseră şi colegii celei urmărite, dar era dreptul meu şi totul era în limite decente. Pe de altă parte Puie, care se prinsese de mult că el e doar un pretext al vizitelor mele, îi vorbea aproape zilnic colocatarei sale Any despre dirigintele său, cum s-a îmbrăcat azi, ce a mai zis etc., etc. Între timp funcţionau la foc continuu şi relaţiile cu celelalte fete, decizia capitală nu fusese încă luată. 38

39 4. Fusesem numit şi inspector şcolar de muzică pe judeţul Olt. Coana preoteasă Iliescu, cea care la incendiul din 1952 ne-a fost de mare ajutor şi care, între timp, se mutase cu familia de la Văleni la Caracal, mă prevenise că vrea să-mi prezinte o tânără profesoară, pe care dânsa o vede o pereche potrivită pentru mine. La prima descindere în oraşul Caracal pentru o inspecţie, am cunoscut-o pe respectiva profesoară; ne plimbăm amândoi prin parcul oraşului, ne aşezăm pe o bancă, ne îmbrăţişăm, ne sărutăm şi... evrika! Respectiva domnişoară nu se mai oprea, mă sufocase, tremura toată şi, după circa 3-4 minute unice în viaţa mea îmi zice:,,aşa sunt eu, temperamentoasă. Mi-am zis în sinea mea: dacă eşti aşa, atunci nu eşti pentru mine; eu mai plec pe teren, mai lipsesc de acasă... Dacă pe tine te apucă o criză ca aceasta în lipsa mea, sari pe primul bărbat care îţi iese în cale. Şi a fost prima pe care am tăiat-o de pe listă. Îmi propusesem să-mi aleg soţia prin eliminare. Într-o scrisoare primită de la bănăţeanca mea Hildegard, aceasta îmi face precizarea că, dacă ne vom căsători, copiii noştri vor vorbi nemţeşte în familie şi româna va fi a doua limbă. Atât i-a trebuit olteanului din mine. Limba română să fie secundară în casa unui oltean?! Cum eu nu ştiam o boabă nemţeşte (din maghiară învăţasem câteva saluturi, urări, înjurături, ba chiar şi o declaraţie de dragoste transcrisă fonetic aici :,,chişoson, noghium seretleg = domnişoară, te iubesc foarte mult), însemna să separe copiii de tată. Şi a fost a doua tăiată de pe listă. Au rămas sub lupă asistenta medicală şi contabila de la C.E.C., fără ca vreuna să ştie de cealaltă. Cu asistenta, pe care o cunoscusem mai din timp şi care precipita puţin evoluţia pentru că împlinise deja 25 de ani, pe atunci o vârstă înaintată pentru o domnişoară, fixasem deja data nunţii, aşa orientativ, nu foarte serios. S-a întâmplat să-i fac o vizită însă când ea era singură acasă. Până acum, la toate celelalte vizite, oficiul de gazdă îl făcuse mama ei. Acum trebuia ca ea să mă servească cu un pahar cu apă şi cu o dulceaţă. Eu eram aşezat pe o canapea lângă perete, iar masa era în centrul camerei. În loc să pună tava pe masă şi să mă invite pe scaun la masă, foarte stângace, a pus tava pe canapea lângă mine. Am luat tava şi m-am mutat la masă, după care ea şi-a cerut scuze că nu prea e pricepută în gospodărie. Exprimase ea acum ceea ce eu observasem mai demult. Era exact motivul de care raţiunea mea avea nevoie pentru a putea da curs glasului inimii. Şi a fost a treia tăiată de pe listă. La următoarea,,vizită făcută ca,,diriginte al lui Puie, i-am cerut doamnei Nicolescu permisiunea să o iau pe Any la o plimbare. Ne-am plimbat prin parcul din spatele spitalului, ne-am îmbrăţişat, ne-am sărutat... am aflat atunci cât de mult s-a îngemănat viaţa sa cu a măiţei (doamna Nicolescu), o adevărată mamă adoptivă pentru ea, iar ea o fiică devotată pentru măiţa. Drept urmare, pentru că Any câştigase competiţia prin eliminarea adversarelor şi pentru că acea puritate constatată la prima întrevedere, care îmi şi înmugurise iubirea pentru ea, se confirmase în timp, după ce am ajuns cu domnişoara înapoi acasă de la prima noastră plimbare, i-am mulţumit gazdei pentru această învoire, dar, mai înainte de a-mi lua rămas bun şi fără să fi prevenit-o pe cea în cauză, i-am zis distinsei gazde:,,doamnă, dacă îmi permiteţi, eu vin şi mâine pe la dumneavoastră ca să vă întreb dacă mi-o daţi de soţie pe Any. Doamna nu a părut surprinsă; flerul meu îmi spunea că chiar se gândise la o astfel de eventualitate.,,bine, a zis dânsa, să discutăm şi noi şi vă dăm mâine răspunsul. 39

40 Aveam să aflu ulterior că de fapt chiar discutaseră amândouă despre această posibilitate. A doua zi, cu inima suită în gât pentru că acea poftă care vine mâncând era acum năvalnică, mă duc şi sun la uşa doamnei. Apare măiţa radiind de bucurie şi cum deschide uşa, mai înainte de salutul meu, zice un DA cu voce tare. Şi am făcut pe 8 septembrie 1968 o nuntă ca în poveşti, la Văleni, desigur. Aveam orchestră condusă de Sande Măndescu, cu un repertoriu de divertisment, dar şi cu muzică populară, cu un baladist renumit, nea Lică de la Drăgăneşti etc. Cununia religioasă am făcut-o tot în satul natal, cu un sobor de preoţi şi cu invitaţi de la Timişoara. Domnul Miclea, administratorul de la facultate, chiar a ţinut ca să ne citească el Apostolul, ca în Banat. La masa de seară, bine pregătită de un bucătar renumit, a apărut însă în alaiul naşului şi,,omul negru, alias instructorul de partid, Nicolae Pană şi soţia sa. Nici eu şi nici naşul meu, profesorul Dumitru Cojocaru, nu am bănuit că acesta a venit tot cu planuri 8 septembrie 1968, de ziua nunţii noastre diabolice, doar trecuseră şase ani de când mă considera un contracandidat la mâna actualei sale soţii. Încă de la început s-a aşezat la masă strategic, în dreapta naşului şi, după 4-5 ore de petrecere şi 4-5 feluri de mâncare, s-a trecut la strângerea darului. Naşul a onorat masa cu o sumă frumoasă, după care a urmat,,omul negru, care a stricat masa, oferind 100 de lei faţă de 300 de lei cât se obişnuia să fie tacâmul. Am văzut atunci cum mulţi meseni şi-au ajustat sumele după cum dăduse tonul tovarăşul instructor; ei nu ştiau de ura lui viscerală împotriva mea. Această lovitură i-a reuşit din plin! Niciodată nu i-am zis nimic; l-am tratat cu totală indiferenţă şi Dumnezeu mi-a răsplătit îndurarea. Eram călăuzit de ideea că,,în noi trebuie să avem un judecător care să-i ierte numai pe alţii. L-am iertat după fiecare răutate a sa, zicându-mi de fiecare dată: câinii latră, Lupu merge. Cel mai important dar primit de mine în seara nunţii a fost însăşi mireasa, cu care nu am dat greş. Cu această ocazie şi mamele noastre şi-au recuperat copiii: primul copil al mamei se numea Anica (numele soţiei mele), iar singurul băiat decedat al mamei soacre se numea Jean. O mână de sus...?! Se zice că,,o căsătorie este o loterie. Nu! La mine căsătoria a fost o alegere după criterii sănătoase. Alesesem o fată iubitoare, cu un trecut nepătat, harnică, devotată familiei până la uitarea de sine. Iată cum sună versurile dedicate ei la aniversarea a 40 de ani de căsnicie:,, La vremea căsătoriei am ales obraz curat, Tot om simplu de la ţară, cu sufletul nepătat

41 Ne-am dorit copii degrabă, a fost primul legământ După ce-am jurat credinţă la altarul nostru sfânt. Ce mai recomand oricărui familist din experienţa mea în acest sens, este să întreţină permanent flacăra iubirii. O iubire se declanşează într-o clipă, dar nu pentru o veşnicie. Ca orice flacără, iubirea are nevoie de combustie pentru a dăinui. Ca să dureze o veşnicie ea are nevoie de gesturi care să o întreţină, altfel mai pâlpâie puţin şi apoi sigur moare. O declaraţie de iubire, o floare, o îmbrăţişare, o sărutare sunt gesturi ziditoare şi după 45 de ani de căsnicie, ca în cazul nostru. Şi nu uitaţi că orice căsnicie are o arhitectură originală, proprie numai ei, sui generis,cum ziceau latinii. Arhitecţii acestei construcţii sunt numai cei doi soţi, care trebuie să lucreze în armonie, să se pogodească, după cum ziceau bătrânii noştri. Dintre toate valorile unei căsnicii, armonia şi încrederea totală în cel de lângă tine sunt pe primul loc. Ceea ce am mai câştigat eu, direct şi personal, prin acest mariaj a 19 ianuarie 1974, împreună cu Ion Românu (cu bască) în drum spre etapa a V-a (finala) a Concursului Naţional Patrium Carmen fost priceperea culinară pe care o preluase tânăra mea soţie de la măiţa (absolventă a Şcolii de Menaj) şi pe care a perfecţionat-o până la nivelul de artă. Acum vă puteţi explica revenirea stării mele de sănătate, la care s-a mai adăugat o întâmplare hotărâtoare în acest sens. În primăvara anului 1967, când urma ca eu să vin profesor la Slatina, Dumnezeu a trimis un roi de albine într-un salcâm din curtea noastră. Taica l-a prins, l-a găzduit provizoriu într-o brădoiţă şi apoi i-a construit un stup. Din acel roi aveam să dezvolt eu o stupină, care ajunsese la 18 familii. Se spurcase Lupu la miere încă din 1963, cănd doamna preoteasă Trandafir îmi vânduse cea mai bună miere. Lucrul la stupină era o cură de sănătate. Iată cum, încă din 1968, noi aproape că am eliminat zahărul din alimentaţie; folosim cu preponderenţă mierea ca îndulcitor de 45 de ani. În plus, mi-am pus ordine în viaţă, totul fiind proiectat şi notat în agenda personală, de care nu mă despart din 1962 şi care m-a ajutat să-mi diminuez stresul; zilnic eu am un plan de activitate stabilit şi notat încă din seara anterioară. Aşa se face că, deşi am muncit enorm (şi în zilele de odihnă), călăuzit fiind de concepţia că omul are soarta lumânării trebuie să se consume pe sine pentru a lumina în preajmă, eu şi acum, la 13 ani după pensionare sunt încă angajat cu carte de muncă sine die. Simt că am suficientă combustie lăuntrică de dăruit, eu cel care între de ani fusesem putred de bolnav. Poate să fie aceasta un bonus de la divinitate... Din 41

42 copilărie (vezi începutul articolului, Memoria Oltului 20/octombrie 2013) eu am fost şi o fire optimistă, jovială, am gândit mereu pozitiv şi am zâmbit, fără să ştiu că această stare este pentru mine acel perpetuum mobile, iar pentru cei din preajma mea este un cadou, uneori chiar un dezinfectant sau un anestezic. Vorbind despre o viaţă ordonată, noi am făcut diviziunea muncii încă de la început: soţiei i-am rezervat sarcinile ce îi revin unui ministru de interne într-o societate, iar eu le-am preluat pe cele ale ministrului de externe. Văzând însă că,,ministrul de interne are prea multe însărcinări şi că există perspectiva prăbuşirii sub povara lor, încă din primul an de căsnicie, fiind şi o fire matinală, am preluat eu pregătirea zilnică a micului dejun pentru toată familia, după care, conform orelor convenite de seara, dădeam deşteptarea pe rând a fiecăruia. Nu-i aşa că şi soţia a avut noroc cu mine? În familia mea eu am încurajat ideea că fiecare membru al familiei trebuie să-i slujească pe ceilalţi după posibilităţile sale şi atunci fiecare va avea atâţia slujitori câţi slujeşte. - povestea va continua- Calendarul Memoriei Oltului -- Noiembrie nov. 1477, prima atestare documentară a localitătii Balş. 17 nov. 1538, prima atestare documentară a oraşului Caracal. 9 nov. 1602, maica Teofana, mama lui Mihai Viteazul dăruieşte mânăstirii Cozia Frăsinetul şi Studiniţa din judeţul Romanaţi.. 9 nov. 1753, conform pisaniei s-a terminat zidirea bisericii Episcopia din Balş, ctitor protopopul Radu Căzănescu. 17 nov. 1793, Voda Moruzi surghiuneşte la Arnota trei boieri olteni: Gigârtu, Milcoveanu si Vulturescu. 20 nov.1795, m.filantropul slătinean Ionaşcu Cupeţul, ctitorul bisericii Ionaşcu, al şcolii şi spitalului din Slatina. Înmormântat la ctitoria sa de la Slatina. 17 nov. 1820, se termină pictura la Biserica Tuturor Sfinţilor din Caracal. 24 nov n. în com. Leu Romanaţi N.B.Locusteanu, om politic (Memoria Oltului nr.1 / 2012). nov n. Ion St. Cesianu, senator de Romanaţi , mare proprietar la Gura Padinii. 7 nov. 1855, n.la Slatina violonistul Nicolae Buică (Memoria Oltului 8/2012).. 1 nov. 1856, apare la Brusa publicaţia,,conservatorul, scoasă de N.B.Locusteanu aflat în exil. nov. 1865, ia fiinţă la Slatina prima şcoală preparandală pentru învăţătorii comunelor rurale din Olt si Teleorman. 16 nov. 1866, Ioan Varipati lasă prin testament Slatinei averea spre a se întreţine,,şcoala cu clasuri mai înalte. Urmează un proces lung cu Casandra Varipati la sfârşitul căruia primăria Slatina, cu ajutorul juristului C. Dissescu intră în posesia donaţiei. 17 nov. 1866,,Ateneul Român din Bucureşti îşi inaugurează conferintele, P.S.Aurelian, sustinător alături de C. Esarcu si alţii al înfiinţării Ateneului, va fi primul conferenttiar. 22 nov. 1870, n.gh. Popescu Bragadiru, fost profesor de muzica la Liceul,,Radu Greceanu. 42

43 4 nov. 1871, n. prinţul Barbu Al. Ştirbei la Buftea. A stăpânit moşia Ştirbei (Iancu Jianu)-Romanaţi. 1 nov. 1874, n.ilie Constantinescu, profesor şi colecţionar din Caracal. 8 nov. 1874, n. la Colibaşi Romanaţi g-ralul Sică Popescu (Memoria Oltului nr.3/2012). 1 nov. 1875, n. prinţul C. Basarab Brâncoveanu în Franţa, botezat de fostul domn al Moldovei Mihai Sturdza. A fost senator de Romanaţi. 19 nov. 188, n. la Slatina ing. I.G.Tiberius Sfinţescu, fiul profesorului I. G. Sfinţescu. 28 nov. 1884, n.vasile Alimăneşteanu, senator P.N.L. de Olt 4 nov. 1894, Take Gazan termina la Verguleasa volumul,,ore de nelucru. 15 nov. 1894, n.la Slatina juristul Mihai Chirculescu. 16 nov. 1895, apare la Caracal,,Progresul din Romanaţi, ziar conservator ce susţine candidatura lui Take Ionescu la Colegiul I de Romanaţi. 16 nov. 1895, apare la Caracal,,Romanaţii organ P.N.L.Caracal condus de I. Bibian, P. Brătăşanu şi I. Brabeţianu. 29 nov. 1895, Alexe Nicolau lasă prin testament oraşului Slatina,,Hotel Regal. 26 nov. 1901, n. scriitorul Mihai Drumeş. A copilărit la Balş unde a scos revista,,licăriri din care apar 11 numere între 1 august 1915 şi iulie nov.1908, G. Poboran scoate la Slatina revista,,salba, revista corpului didactic din judeţul Olt. 13/26 nov. 1909, se naşte la Slatina dramaturgul Eugen Ionescu. 8 nov. 1912, N. Titulescu devine deputat de Romanaţi cu sprijinul lui Pavlică Brătăşanu. 23 nov. 1912, n. pr. Emilian Băldescu în comuna Mihăieşti-Olt, fost deţinut politic. 1 nov. 1913, apare la Slatina ziarul,,vremea Nouă scos de Ion Leţu. nov. 1914, m. la Slatina Dr.C. Leonte, fost senator conservator. 23 nov. 1914, apare la Slatina,,Tribuna Oltului cotidian naţional liberal, proprietar N. Protopopescu. Ziarul duce o campanie contra liderului liberal local Al. Iliescu. 10 nov. 1916, are loc,,şarja de la Robăneşti, încercare eroică de a opri invazia germană nov. 1916, la pătrunderea germanilor în Caracal se sinucide g-ralul Teodor Iatropol. 14 nov. 1916, trupele germane intră în Slatina deşi podul fusese distrus de români. 8 nov. 1918, apare la Caracal ziarul,,ecoul, primul ziar de după războiul mondial. 20 nov. 1919, apare la Caracal ziarul,,conservatorul, organul P. Conservator din Romanaţi. 9 nov. 1920, apare la Caracal,,Cooperatorul judeţului Romanaţi. 7 nov. 1922, N. Iorga conferenţiază la Caracal. 15 nov. 1922, apare la Slatina până în 1928,,Gazeta Oltului, redactor Ion Leţu. 18 nov. 1923, inaugurarea monumentului eroilor din Clocociov. 30 nov. 1923, George Enescu susţine un concert la Slatina (Memoria Oltului 14/2013). 30 nov. 1924, n. la Slatina istoricul N. Stoicescu. specialist în istorie medievală. 1 nov. 1925, n. istoricul C-tin Preda la Moruneşti (Memoria Oltului nr.8/2012). 2 nov. 1925, n. prozatorul şi traducătorul Nicolae Teică la Balş. 12 nov. 1925, este inaugurat monumentul eroilor din Stoeneşti Olt. 23 nov. 1926, n. la Slatina prozatorul şi jurnalistul Tudor Manta, redactor şef la,,dobrogea Nouă. 1 nov. 1928, apare la Bălăneşti Olt ziarul Brazda nouă cu simpatii pentru 43

44 P.N.Ţărănesc, sub direcţia avocaţilor slătineni I.N.Bellu şi St. C.Păunescu. 1 nov. 1929, apare la Balş,,Tărăncuţa culturală şi politică, director G. Vasilescu Balş. 11 nov. 1928, dezvelirea monumentului eroilor din Vârtop. 3 nov. 1929, este dezvelit monumentul eroilor de la Corabia. nov. 1932, apare la Ursoaia revista,,zâmbet de soare scoasă de Marin Smarand şi învăţătoarea Ecaterina Datcu (pseudonim Minodora Florişor). 24 nov. 1932, m.nicolae Buică, violonist, născut la Slatina în nov. 1932, Mircea Damian (n. Izvoru-Romanaţi în 1899) scoate la Bucureşti ziarul,,pumnul (Memoria Oltului 13, 14/2013).. 21 nov. 1933, n. scriitorul Anghel Dumbrăveanu la Dobroteasa Olt. 26 nov. 1934, apare la Caracal,,Straja Tărănismului condus de Gh. Mazilescu şi Victor Mihăilescu iar în 1946 de căpitanul N. Iliescu, organ politic al P.N.Ţărănesc. 5 nov. 1935, m. Gh. Ciontescu. fost profesor de caligrafie -desen la Liceul Radu Greceanu din Slatina. 16 nov. 1935, n. la Caracal Ion Truică, grafician, regizor si scenarist. 26 nov. 1935, n. la Priseaca poetul Miron Cordun. 19 nov. 1936, n. la Cungrea Olt poetul şi istoricul literar Iulian Negrilă. 24 nov. 1936, n. la Caracal Tiberiu Prună, dr. în psihologie. 8 nov. 1937, apare la Caracal,,Buletinul Legionar al Judeţului Romanaţi. 10 nov. 1937, n. la Clocociov poeta Ioana Bantaş. 24 nov. 1938, apare la Caracal,,Prietenia Literară, scoasă de Nellu Cristescu. 7 nov. 1939, ia fiinţă Mitropolia Olteniei. 30 nov.1939, este ales primul mitropolit al Olteniei, Î.P.S. Nifon Criveanu (Memoria Oltului nr. 1/2012, 13/2013). 28 nov. 1940, este asasinat la închisoarea Jilava g-ralul Gh. Argeşanu (Memoria Oltului nr. 4 /2012). 29 nov. 1942, m. Smarand Constantinescu, preşedintele Tribunalului Olt. 30 nov. 1942, m.virgil Alimăneşteanu, inginer petrolist, frate cu Al., C-tin şi Vasile Alimaneşteanu, lideri ai P.N.L.Olt. Al. Alimăneşteanu era cumnat cu Ionel Brătianu fiind căsătorit cu Pia Brătianu. 21 nov. 1943, Mitropolitul Nifon Criveanu publică vol,,în Gradina Ghetsimani. 1 nov. 1944, ia fiinţă la Caracal Societatea Culturală,,Haralamb G. Lecca, condusă de profesorul Pătru Crăciun. 6 nov. 1944, Ştefan Voitec (n. Corabia) devine ministru al Culturii Naţionale. 19 nov. 1946, în urma alegerilor falsificate de comunişti, N. Ceauşescu devine pentru prima oară deputat de Olt din partea P. Comunist Român. nov. 1948, m. C-tin Neamţu, finanţist, fost deputat de Dolj (1919) si Romanaţi (1930) din partea P.N.L. A stăpânit moşia Olari unde avea un conac moştenit de la C.Lazaru, ginerele lui Şt. Pârşcoveanu. nov. 1951, istoricul slătinean N. Stoicescu scoate volumul,,repertoriul bibliografic al monumentelor istorice din România. 4 nov. 1957, are loc accidentul aviatic de la Vnucovo. Din delegaţia P.C.R. care mergea la Moscova scapă cu viaţă N. Ceauşescu si Şt. Voitec şi moare liderul comunist Gr. Preoteasa. 2 nov. 1966, m. col. Al. Petrescu, fost comandant al Detaşamentului Păuliş (1944). 1 nov.1967, m.dr. docent Marin Gr. Popescu (n. Arceşti, 1896). 22 nov. 1968, este dezvelită la Slatina statuia lui Tudor Vladimireascu. 23 nov. 1971, este executat temutul criminal Ion Râmaru (n. Corabia). nov. 1988, m. profesorul caracalean Pătru Crăciun (n. 24 ian la Cruşov). 44

45 24 nov. 1994, Caracalul este declarat municipiu. 8 nov. 1999, este dezvelit monumentul eroilor de la Radomireşti Olt. In memoriam Flaminiu Dimitrie Mârtzu. 100 de ani de la naştere Prof. Cristina Nicula Flaminiu Mârtzu este legat de plaiurile romanaţene prin faptul că este fiul doctorului Fr. Mârtz, fost medic al oraşului Caracal. Doctorul Mârtz era originar din Tămăşeni-Neamţ şi s-a căsătorit cu Elena Negulici din familia pictorului I.D.Negulici de la Câmpulung. Fr. Mârtz începuse studiile universitare la Iaşi dar se transferă la Bucureşti atras de renumele facultăţii de medicină de aici. În 1911 îşi susţine doctoratul în medicină şi chirurgie cu teza,,despre pulsul venos al plămânilor în leziunile mitrale în faţa unei comisii conduse de prof. dr. Chr. Buicliu şi din care făcea parte şi I. Nanu-Muscel. Colaborează cu articole de specialitate la Dr. Fr. Mârtz. revista,,spitalul (,,Tratamentul purpurei prin injecţii subcutanate, nr.6/1912 ;,,Asupra unui caz de epitelioma a mamelei cu generalizarea viscerală şi cutanată, nr. 10/1912). În 1913 era medic la Focşani şi acolo s-a născut Flaminiu Mârtzu la 12 noiembrie1913. Dr. Mârtz era medic al oraşului Caracal în 1927 când în mandatul primarului D.G.Soreanu era şi consilier de drept împreună cu dr. I.Vilaia, preotul icon. I.Florescu, Jean Popescu, Filip Prica şi Ilie Diaconescu. A colaborat la ziarul local Romanaţiul unde la 19 iunie 1939 avea un articol despre rolul pielii în organism.a fost un susţinător al ideii de a se ridica un bust pentru filantropul caracalean Constantin Poroineanu, în acest scop constituind un comitet de iniţiativă care a colectat suma de lei. Cu această sumă, s-a realizat bustul care a fost adăpostit la librăria Mărculescu din Caracal iar pentru soclu şi montarea sa mai erau necesari lei în august Dr. Mârtz a locuit la Caracal în Str. Carol, nr.5 unde va locui şi înlocuitorul său, dr.l. Porn, cel care va folosi pentru prima oară la Caracal instalaţia cu raze X (Roentgen). Flaminiu Mârtzu, fiul său, viitor istoric al Câmpulungului a făcut şcoala primară la Caracal Articol semnat de dr.fr. între , după care urmează Gimnaziul Mârtz în ziarul,,romanaţiul.,,gh. Şincai din Bucureşti ( ; ). Va urma cursurile Facultăţii de Ştiinţe Juridice a Universităţii Bucureşti obţinând licenţa în Peste doi ani îşi dă doctoratul în istorie juridică cu tema,,o instituţie 45

46 dispărută din dreptul succesoral roman: privilegiul masculinităţii. În 1939 îşi susţine lucrarea de doctorat la Sorbona coordonator de lucrare fiindu-i R. Guillaud. Bun cunoscător al limbilor franceză, germană, latină, greacă veche şi paleoslavă, Flaminiu Mârtzu a fost în 1952 muzeograf al Muzeului din Câmpulung, jud. Argeş iar între a fost director al muzeului orăşenesc din acelaşi oraş şi muzeograf principal între Sapaturi arheologice la care a participat: Cetăţenii din Deal(cu Sebastian Morintz); Pescăreasa (cu Dinu V. Rosetti) ; Cetăţeni(cu Dinu V.Rosetti); Jidava; Bughea de Sus; Lereşti; la bisericile: Fundeni, Sf.Gheorghe-Olari, Sf. Ilie, Schei(1972), Valea (1969), Bradu, Mănăstirea Negru Vodă; la bis. Fundeni (cu Spiridon Cristocea); - la Bilceşti, Mănăstirea Valea şi în alte puncte. Când am început a mã identifica, copil al familiei mele, existenţa mea avea o coordonatã precisã: TATA, cu,,distanţa unui tatã preocupat, adesea încruntat, dar şi cu sensibilitatea cu care rãspundea la fiecare,,tãticule cu care îl rugam sã-mi acorde atenţie.între austeritatea preocupatului cãrturar, cãutãtor în cãrţi, în fibule şi cioabe spre descifrarea istoriei şi culturii locale, şi melomanul cu sensibilitãţi ascunse de ochiul Teza pentru doctorat în medicină a dr. Fr. Mârtz (1911). iscoditor al semenilor, creşteam, formându-mi personalitatea de viitor om al şcolii.pentru concetãţenii sãi uşor enigmatic, veşnic preocupat, necomunicativ, trecea pe strãzile urbei muscelene, adesea neobservat, parcurgând, cu precizie de cronometru, Dr. Fr. Mârtz în cabinetul său (1943).... şi cu decoraţii. 46

47 distanţa între strada strãbunilor săi ( casa cu nr. 10 de pe strada Negulici, în care locuim, este casa natalã a pictorului I. D. Negulici nu cea din strada Parcul Mirea, construitã mult mai târziu, la începutul sec. XX, aşa cum din eroare a cui, nu ştim se precizeazã pe panoul din faţa Primãriei) cãtre casa Gicã Ştefãnescu, unicul pe-atunci în anii sediu al muzeului local. Stãpânit de o mare pasiune pentru ceea ce ar fi putut sã se ascundã sub pavajul strãzilor strãvechiului Câmpulung sau în incinta necropolelor din oraş şi din împrejurimi, marcat de dispariţa prematurã a soţiei sale pe care a venerat-o, ca un veritabil cavaler al devoţiunii, Flaminiu Mârtzu şi-a dedicat existenţa MUZEULUI. În felul acesta a ignorat cu superioritatea jignitului de soartã, privaţiunile la care a fost supus în vreme, de vremuri O oarecare mizantropie, pe care o afişa involuntar, se datora şi poate dispreţului superior faţã de,,micimea contemporaneitãţii în care avea sã plonjeze dintr-o Mama lui Flaminiu lume a cavalerismului epocii sale în care se formase Mârtzu. ca om şi intelectual. Nãscut în 1913, la început de secol XX, format în perioada interbelicã şi catapultat într-o lume nouã, diferitã şi ostilã celei cãreia i se simţea aparţinãtor, Flaminiu Mârtzu a fãcut eforturi sã se adapteze, absentând de la manifestãrile,,zgomotoase şi refugiindu-se într-un cadru cultural în care se întâlnea cu trecutul cãruia îi era vasal: trecutul sãu, trecutul istoric al neamului sãu, trecutul în sine De aceea, Flaminiu Mârtzu pãrea un personaj singular în contextul câmpulungean, înconjurat, însã, de respectul celor din jur, din imediata sa apropiere, dar şi din lumea ştiinţificã a cercetãtorilor. Fotografie din arhiva familiei Mârtzu. Familia preotului Dumitrescu Paraschiv (popa Dop) din Caracal. Alături stau fiicele Silvia, Nuţi, Tanţi şi soţia. 47

48 Era recunoscut pentru minuţiozitatea şi probitatea ştiinţificã, pentru respectul faţã de paternitatea scrierilor înaintaşilor sãi prin trimiteri şi citate în tot ceea ce-i ieşea din mânã în domeniul cercetãrii ştiinţifice. S-a nãscut la 12 noiembrie 1913, la Focşani, localitate unde tatãl sãu era medic. Îşi amintea cu nostalgie de Caracal, pe unde profesia tatãlui a purtat familia, precum şi de primii ani de şcoalã, de atmosfera oraşului de provincie al acelui început de veac, de intelectualitatea oraşului, de învãţãtorul sãu, de prietenii familiei care-i dãruiau cutii cu bomboane de ciocolatã cu abţibilduri pe care le colecţiona în mici albume ce, mai târziu, mi le arãta, iar eu eram uimitã, fiindcã în vremea copilãriei mele nu mai existau îngeraşi, Moşi-Crãciuni şi ouã de Paşte. Colecţia de copilãrie era bine pãstratã: o armonicã-miniaturã (care chiar cânta), numeroase fotografii, jucãrii care nu se mai gãseau. Le preluasem, stârnind curiozitatea fetiţelor de vârsta mea. Am învãţat sã citesc pe o colecţie de Amicul copiilor legatã cu coperţi de carton. Primele noţiuni de limbã francezã, limbã în care tata vorbea curent, le-am dobândit tot în prima copilãrie, când curiozitatea mã Abţibildurile copilăriei împingea sã citesc colecţile bunicii paterne (Colecţia dr. Mircea Ilustrations şi,,lectures pour tous. Îmi vorbea Şerbu). cu multã consideraţe despre profesorii sãi din Liceul Gheorghe Şincai din Bucureşti, în special despre marele Nedioglu, ilustru latinist care socotea cã nota 10 este a lui Dumnezeu (perfecţiunea), 9 a profesorului şi abia 8 a elevului celui mai bun. Îi fuseserã profesori, în trecerea lor prin catedrele liceale la început de carierã, Alexandru Graur şi George Cãlinescu. Crescut în austeritatea şcolii anilor 30, umanist prin tradiţie şi aptitudini, avusese bune aprecieri din partea dascãlilor de umaniorum. Totdeauna a ştiut sã susţinã un discurs de tip academic, în fraze ample, stãpânite, coerente şi comprehensive. Expunerile erau totdeauna libere, fãrã suport scris, decât doar poate o micã schiţã de dimensiunea unei cãrţi de vizitã. Când situaţia o impunea, cu uşurinţã trecea la expunere în limba francezã (în faţa unui auditoriu avizat). Un ghidaj prin sãlile muzeului, competent şi adaptat la nivelul de pregãtire al auditoriului, îl face, în scurt timp, cunoscut unor largi categorii de vizitatori, de la elevi la adulţi. A început a-şi desfãşura activitatea muzeisticã consecinţã fericitã a unor vechi preocupãri din anii studenţiei şi, poate, anteriori acestei perioade 48

49 într-un muzeu abia înfiinţat, în 1952, ca o colecţie de planşe şi indicatori privind date generale de dinamicã a evoluţiei istorice şi sociale, alãturate unei colecţii de ştiinţe ale naturii, ce nu depãşea cu mult un muzeu şcolar. Cu dãruire şi perseverenţã, Flaminiu Mârtzu a dat personalitate localã acestui muzeu, atât prin exponatele descoperite în sãpãturi arheologice (Cetãţeni, Lereşti, Suslãneşti etc.), la care a participat direct, pe şantiere, cât şi prin cercetarea minuţioasã, valorificatã în publicaţii de interes local, naţional şi internaţional (vezi Anexa). Un corolar al acestei activitãţi de peste 20 de ani este monografia Câmpulung Muscel ieri şi azi, punct de plecare pentru monografiile care s-au realizat ulterior, prima dupã cea a preotului Rãuţescu, la 31 de ani de la apariţia acesteia (1943). Aruncând o privire sumarã asupra lucrãrii menţionate, se poate observa, comparând numãrul de pagini aparţinând fiecãrui coautor, contribuţia substanţialã a lui Flaminiu Mârtzu la realizarea monografiei (cel mai mare numãr de pagini). Adãugãm acestei precizãri cã, referindu-se la istoria veche, Flaminiu Mârtzu. medievalã şi -parţial- modernã, paginile care aparţin lui Flaminiu Mârtzu rãmân totdeauna valabile şi, probabil, completate de viitori istorici, în timp ce acelea referitoare la societatea contemporanã momentului elaborãrii lucrãrii (supusã dinamicii socio-economice) nu mai sunt -în totalitate- de actualitate. Lucrãrile lui Flaminiu Mârtzu abundã în trimiteri şi sunt susţinute de o bibliografie corespunzãtoare temei abordate, dovedind, astfel, un înalt nivel de probitate profesionalã şi respect pentru adevãrul ştiinţific. O pasiune pentru descoperire în domenii culturale din cele mai diverse îl conducea, în tinereţe prin rafturile anticariatelor, unde, cu ochiul sãu de cunoscãtor, descoperea cãrţi de o mare valoare atât bibliofilã, cât şi istoricã şi culturalã. Naviga cu mare plãcere prin istoria Egiptului Antic (mã uimea când îmi vorbea de dinastiile faraonilor ca bãtrânul dascãl din Scrisoarea I a lui Eminescu: Universul fãrã margini e în degetul lui mic ). Tata avea pe degetul mic un Mefisto din argint care îmi amintea de Faust, iar alãturi, pe acelaşi deget, verigheta mamei, alãturi de inelarul cu verigheta sa. Iatã un alt semn de tandreţe discret purtat, o vãduvie acceptatã ca un 49

50 etern suspin Avea, de asemenea, un mare interes pentru personalitatea lui Napoleon, geniu militar care a schimbat faţa lumii. Dar, mai mult decât orice, l-a pasionat istoria locurilor încãrcate de culturã din Câmpulung şi Muscel. Era descendent dintr-o familie câmpulungeanã binecunoscutã prin exponenţii sãi de marcã: pictorul paşoptist Ioan D. Negulici, fraţii Negulici care au avut însemnate contribuţii în crearea Muscelului modern (Iancu D. Negulici filantropul care a înfiinţat şi a înzestrat Liceul Agricol din Domneşti, Mihai Negulici primul inginer naval român, colonelul Nicolae Negulici, Două lucrări importante ale lui Flaminiu Mârtzu :,, Oameni de seamă dăruiţi ţării de oraşul Câmpulung- Muscel (1974) şi,,câmpulungul Muscel medieval (1968). Gheorghe Negulici prefect de Muscel, Dimitrie Negulici, tatãl mamei sale, fost deputat şi senator de Muscel. Fraţii Negulici fiind înrudiţi prin alianţã cu familia Paul (Adelaida, mama lor era nãscutã Paul), au reuşit, la sfârşitul secolului al XIX-lea, sã modernizeze oraşul şi sã construiascã clãdiri care, mult timp, au fost emblematice în individualizarea urbei pe harta României moderne: clãdirea din strada Negru Vodã sau cele de pe strada care-i poartã numele prefectului de Muscel Gheorghe Negulici (şi nu -cum greşit şi-au imaginat noii edili ai oraşului- a pictorului Ioan Negulici), vila Paul, casa colonelului Nicolae Negulici. Conştient de ascendenţa sa demnã de respectul contemporanilor, a declarat, cu autoritatea directorului de muzeu, zona din jurul bisericii Flãmânda zonã de rezervaţie funerarã, atât pentru valoarea monumentelor funerare (unele fiind opere ale lui Storck), cât şi pentru însemnãtatea personalitãţilor printre care strãmoşii sãi care-şi dorm somnul de veci în acest loc. (Se pare cã azi nimeni nu mai doreşte pãstrarea stilului şi a individualitãţii zonei bisericii Flãmânda. Primeazã interesul economic!...) Din 27 noiembrie 1990, Flaminiu Mârtzu este alãturi de soţia sa, de strãmoşii sãi materni Negulici şi de primul istoric al Câmpulungului, C.D.Aricescu, aşa cum i-a fost dorinţa pe care i-am respectat-o spre aducerea aminte a viitorimii muscelene. Istoric, om de culturã, cunoscãtor al slavei vechi şi a scrierii chirilice - descifra cu uşurinţã inscripţii în chirilicã-, al limbilor clasice, vorbitor de limbã 50

51 francezã şi germanã, cu o educaţie în domeniul artelor plastice care îi permitea sã determine opere de artã, fãrã echivoc, plasându-le în epoca şi curentul în care au fost create, dar şi muzicalã, tatãl meu cânta la pian, era un bun cunoscãtor al muzicii de operã şi un competent analist al tehnicilor interpretative şi al calitãţii timbrelor vocale ale marilor interpreţi de operã. Am crescut cu muzica lui Verdi, Puccini, Schubert, Beethoven, în interpretãri de excepţie, reproduse pe plãci de patefon, mai târziu pe discuri de pick-up sau bandã magneticã. Am învãţat, de la tata, sã diferenţiez timbre vocale inconfundabile de la Carusso şi Jean Athanasiu la Piso, Herlea, Borling, Dan Iordãchescu, Ştefãnescu Goangã, Arta Florescu, Virginia Zeani, Maria Callas. Muzicalitatea versului eminescian mi-a fost dãruitã Flaminiu Mârtzu şi nepotul Ionuţ Nicula. înainte de a merge la şcoalã. Tata îmi citea Luceafãrul, Lacul, Atât de fragedã, Ce te legeni?.... Aprecia literatura coralã clasicã, în special piesele pe versuri eminesciene: Revedere, Sara pe deal. În prima copilãrie îmi citea, uneori traducându-mi din francezã, basme din literatura orientalã, în care misterul se adâncea prin interpretarea artisticã pe care o dãdea lecturii. Paradoxal, un om plin de deschidere pentru cultura omenirii şi pentru artã, aprecia fair-play-ul sportului cu mãnuşi, spunea el, nu cu pumnul, cum aş fi zis eu. Şahul şi boxul erau cele douã sporturi pentru care avea admiraţie, posedând cunoştinţe despre istoria Tată, fiică şi nepot. acestora pe care puţini le au. De-a lungul activitãþii sale muzeale, ca muzeograf şi ca director, obiectiv major a fost acela de a îmbogãţi colecţiile muzeale, de a diversifica ariile de cercetare ştiinţificã. A desfãşurat, cu mare pasiune, o asiduã activitate de restaurare a pieselor descoperite în sãpãturile arheologice. Se aflã expuse în vitrinele muzeului piese restaurate de mâinile lui care se odihneau adesea, în târziul 51

52 nopţii, pe clapele pianului în armonii mozzartiene, beethoveniene, chopiniene Nimic nu fãcea la întâmplare. Orice piesã restauratã era consecinţa unui studiu dedicat contextului istoric al cãrui produs era. În anii directoratului sãu s-a înfiinţat casa memorialã George Topârceanu de la Nãmãeşti. Grija personalã pentru realizarea colecţiei Topârceanu, cu ajutorul fiului şi al surorii poetului, era şi o consecinţã a admiraţiei tatãlui meu pentru versul simplu, dar sugestiv al acestui poet interbelic pe nedrept marginalizat, însã iubit de români şi rãpit din contextul muscelean de Iaşiul cultural care-i era atât de necesar. Flaminiu Mârtzu (X) la cel de-al XXII-lea congres de istoria medicinei, Bucureşti- Constanţa (30 august-5 septembrie 1970). A dedicat o bunã parte din activitatea sa lapidarium-ului de la Mãnãstirea Negru Vodã şi colecţiei iconografice de la Casa Domneascã. Incã din tinereţe l-au pasionat arta fotograficã, filatelia şi numismatica. Ne-au rãmas de la el albume cu fotografii realizate artistic care reprezintã peisaje, oameni, clãdiri, obiective istorice (cruci, biserici vechi etc.) din zona Muscel, din oraşul Câmpulung, ca şi din alte locuri pe unde a fost peregrin. Pãstra, ca pe o amintire, o colecţie filatelicã, clasificatã ştiinţific care,,mergea, pânã prin anii 3o-4o. Numismatica, însã, a rãmas o preocupare permanentã, având legãturã cu arheologia, cu însãşi activitatea muzeisticã. Mi-amintesc emoţia cu care aştepta sã se cureţe moneda scufundatã în soluţie-moneda descoperitã în sãpãturi-spre a o determina. Uneori acest proces dura chiar zile. Tata era în aşteptarea unei revelaţii. Imi transmitea şi mie emoţia pentru cã mã accepta martor şi tovarãş la devoalarea unui nou adevãr ştiinţific. In acest domeniu un sprijin pretios a gasit in colaborarea cu dl. Aurică Smaranda, fost secretar general al Societăţii Numismatice Române. 52

53 Recunoscut ca o sursã serioasã de informare cu greutate ştiinţificã, avea lungi conversaţii, consultãri, corespondenţã cu personalitãţi ale vieţii ştiinţifice, artistice şi culturale. Un mare istoric câmpulungean cu care avea, adesea, discuţii şi controverse ştiinţifice era prof. dr. Ion Hurdubeţiu. Discuţii lungi şi aprinse se prelungeau pânã târziu, iar rezultatul era lucrãri în colaborare sau ireconciliabile pãreri legate de adevãruri istorice. Profesorul Dan Simonescu era unul din cei care, cu calm şi cu prestanţã academicã, îl încânta în lungi discuţii privitoare la istoria cãrţii, a Câmpulungului şi a personalitãţilor sale. Academicianul George Oprescu, criticul şi istoricul de artã, îl aprecia şi îl invita la vila din Câmpulung unde îşi petrecea verile, spre a discuta despre opere de artã, colecţii din patrimoniul muzeului, despre modalitãţi de identificare şi valorificare a obiectelor din patrimoniul cultural local. Pânã la emigrarea sa, Pavel Chihaia îi fãcea vizite la muzeu şi acasã, având o strânsã relaţie de colaborare, corespondenţã, schimburi de lucrãri. Ion Chelcea era unul din marii sãi prieteni şi colaboratori. Întreţineau lungi discuţii ştiinţifice la Câmpulung sau la Bucureşti, în întâlniri ce s-au succedat pânã la dispariţia amândurora, la un interval de un an. Cu Gheorghe Pârnuţã a colaborat în elaborarea mai multor lucrãri, dintre care cea mai cunoscutã este Oameni de seamã din cetatea de scaun. Dintre cei mai tineri, cel mai iubit îi era Spiridon Cristocea, socotit de tata a fi unul dintre cei mai competenţi şi serioşi istorici. Cu firea deschisã şi zâmbetul pe buze, Spiridon Cristocea era interlocutorul care nu se plictisea ascultând şi nu plictisea vorbind. Flaminiu Mârtzu şi Spiridon Cristocea douã lumi care-şi transmiteau ştafeta. Mãruntã şi neînsemnatã, am cãlcat pe urmele tatãlui meu, admirându-l şi mândrindu-mã cu el, fãrã a-i arãta aceste sentimente. O fac acum, cu speranţa unei reabilitãri pe care mi-o cere conştiinţa, amintindu-mi, cum spuneam când nu ştiam ceva: Nu ştiu. Sã-l întreb pe tata. Era siguranţa cã el ştie, siguranţa în care am crescut, ocrotitã, depãşindu-mi frustrãrile. Fãrã pretenţia de a fi prezentat cu minuţiozitate ştiinţificã, ci doar cu respect pentru corectitudine şi cu dragoste filialã personalitatea lui Flaminiu Mârtzu, consider cã încercarea mea va fi un binemeritat restitutio pe care îl dãruiesc deopotrivă muscelenilor şi oltenilor care au dragoste şi interes pentru cultura localã. Bibliografie Cristocea, Spiridon Argeş Dicţionar de istorici, Piteşti, 2003, pag Pârnuţã, Gheorghe şi colaboratori- Oameni din cetatea de scaun, Bucureşti, 1995, pag Anexa 1 Date biografice. Flaminiu-Dimitrie Mârtzu s-a nãscut la Focşani, la 12 noiembrie 1913, ca fiu al medicului Francisc Mârtzu, originar din Tãmãşeni, 53

54 judeţul Neamţ şi al Elenei Mârtzu, nãscutã Negulici, din Câmpulung, descendentã din familia pictorului I.D.Negulici. Şcoala primarã a absolvit-o la Caracal, unde se afla cu serviciul tatãl sãu. Ulterior familia s-a mutat la Bucureşti unde urmeazã cursurile Liceului Gheorghe Şincai (abs. 1932) şi pe cele universitare: Facultatea de drept a Universitãţii din Bucureşti, licenţiat în drept în anul În 1938 susţine examenul de doctorat cu o temã de istorie juridicã: O instituţie dispãrutã din dreptul succesoral roman: privilegiul masculinitãţii.şi-a desfãşurat activitatea la Muzeul din Câmpulung în perioada S-a ocupat cu precãdere, ca arheolog, de perioada medievalã, efectuând cercetãri la Bilceşti, Cetãţeni, Voineşti, Jidava, Lereşti, Aninoasa, Mãnãstirea Valea, Bãjeşti, precum şi la bisericile câmpulungene Marina, Sf. Ilie, Şubeşti, Fundeni, Negru-Vodã, Bradul, Sf. Gheorghe, Valea, Sfânta Troiţã ş.a. A fost preşedinte al Societãţii Numismatice din România, filiala localã. S-a distins prin activitatea şi competenţa cu care a lucrat în cadrul muzeului din Câmpulung, fiind decorat cu Ordinul Muncii clasa a III-a şi Meritul Ştiinţific. Şi-a continuat activitatea ştiinţificã şi dupã pensionare, cercetând şi prelucrând rezultatele cercetãrilor în studii şi comunicãri, unele din ele publicate postum. A încetat din viaţã la 27 noiembrie Este înmormântat la cimitirul bisericii Flãmânda Câmpulung Muscel. Anexa 2 Lucrãri publicate -,,Câmpulung Muscel ieri şi azi, Câmpulung Muscel 1974 (în colaborare) -,,Oameni de seamã dãruiţi ţãrii de oraşul Câmpulung Muscel, Bucureşti, 1974 (în colaborare) -,,Un topor de luptã din cupru, descoperit la Berevoieşti Muscel, în SCIVIA, XII, ,,Încercare de trepanaţie la un craniu din epoca bronzului, în,,din istoria medicinii româneşti şi universale, Bucureşti, ,,Contribuţii la cunoaşterea vieţii dacilor de pe valea superioarã a râului Dâmboviţa, în SAI,1963 -,,Fragment de rhiton ceramic geto-dacic descoperit la Cetãţeni-Muscel,în SCIVA,1964 -,,Aspecte ale luptei pentru Unire din anii în judeţul Muscel,în SAI,1964 -,,Ştiri noi asupra complexului istoric al Mãnãstirii şi Curţii Domneşti din Câmpulung- Muscel, în BOR, ,,O fibulã de tip celtic şi o monedã macedoneanã cu Antigon Gonatas, descoperite la Cetãţeni Muscel, în SCIVA, ,,Un desen necunoscut al lui Constantin Leca.. în SCIAAP, XI, ,,O monedã necunoscutã a lui Basarab al II-lea, în RM, IV, ,,Ştiri noi şi precizãri biografice asupra pictorului revoluţionar Ion D. Negulici, în SCIAAP, XIV, ,,Un izvor narativ extern privind mişcarea revoluţionaã condusã de Tudor Vladimirescu, în SCMP, ,,Un ecou al Renaşterii în a doua jumãtate a secolului al XV-lea la Câmpulung Muscel, în RM, ,,Un tezaur al istoriei şi culturii locale: biserica necunoscutã din secolul al XV-lea, descoperitã la Lereşti Muscel în BOR, LXXXVI,

55 -,,Un pictor câmpulungean puţin cunoscut din a doua jumãtate a secolului al XIXlea: Iacovache Constantinescu, în SCIAAP, XV, ,,Câmpulungul Muscel Medieval, în SAI, XI, ,,Prezenţe arheologice bogomilice în zona Câmpulung Muscel, în SCMP, ,,Manuscrisul de la Mãnãstirea Cernica şi paternitatea primei istorii a Câmpulungului, în BOR, LXXXVII, ,,Agricultura în depresiunea Câmpulung Muscel în secolele III î.e.n. III e.n., în Terra Nostra, ,,Reprezentarea florii de crin pe inele în Ţara Româneascã în secolele XIV-XV, în SCIAAP, XVI, ,,Un sigiliu inelar al unui judeţ al Câmpulungului, în RM, VII, ,,Prima şcoalã româneascã, în Tribuna şcolii argeşene, Piteşti, ,,Exegese sur les elements d histoire de la medicine de Ioannis stobaei sermones, în Al XXII-lea Congres internaþional de istorie a medicinii, Bucureşti, ,,Reprezentãri ale pomului vieţii pe inele româneşti în secolul XVI, în SCIAAP, XVII, ,,Problematica localizãrii primei capitale a Ţãrii Româneşti, în SCMP, ,,Prezenţe dacice şi elenistice în vatra Câmpulungului, în Tribuna şcolii argeşene, ,,Un câmpulungean, primul traducãtor al manuscrisului de la Sfânta Elena, în Hronic, I, ,,Originea argeşeanã a lui Iancu de Hunedoara,în SCMP, ,,Monumentul lapidar de la Lacul Negru Argeş, în BOR, XC, Mişeii Câmpulungului medieval şi biserica Sf. Gheorghe Olari, în BOR, Corpus delicti al uciderii lui Tudor Vladimirescu, în MMG,1974 -,, Un monument de cult necunoscut, în BOR, 93, ,,Basarab al II-lea, domn al Ţãrii Româneşti, în MN, IV, ,,Cu privire la identificarea lui Neacşu, emitentul primei scrisori în limba românã, în SCMP, ,,Mãnãstirea Valea (Ţiţeşti Argeş) în lumina controverselor istoriografice, în MO, XXX, ,,O monedã autonomã odessitanã la Câmpulung Muscel, în BSNR, LXX- LXXIV, , ,,Tezaurul de denari romani imperiali de la Câmpulung Muscel, în BSNR, LXX- LXIV, , ,,Une monnaie ottomane caree, în,,la Numismatique Bucureşti, ,,Implicaţiile viticulturii asupra unor instituţii medievale româneşti, în MMG, ,,Gândirea orãşeneascã din Câmpulungul Muscel nedieval în SCMCM, ,,Datarea monumentului medieval Marina din Câmpulung Muscel, în SCMCM, ,,Câţiva reali spanioli într-o colecţie din Câmpulung, în BSNR, ,,O singularã mãrturie a iradierii romanizãrii în aşezãri ale dacilor liberi din Subcarpaţii Musceleni, în SCMCM, ,,Un denar emis de Traian, descoperit pe aria Muscelului, în SCMCM, ,,Vlad Uzurpatorul, domn la Curtea de Argeş, în SCMCA, ,,Implicaţiile viticulturii asupra unor instalaţii medievale româneşti, în MMG, ,,Ecouri argeşene nevalorificate privind etnogeneza: vasele funerare medievale din sticlã, în AIMJA, VII,

56 Răscoala de la 1907 în comunele Crăciuneii de Jos şi Mihăieştii de Jos, jud. Olt Vasile Radian La 5 ani de la răscoala din 1907, Ion Panaitescu ( ), şeful Siguranţei, guvernului a ridicat întreaga documentaţie. Exista şi o chitanţă doveditoare că dosarele în număr de 34 se aflau în posesia lui I. Brătianu, prezentată public de directorul Siguranţei. Ionel I. Brătianu este acuzat de redacţia ziarului Adevărul de furt şi, mai mult, acelaşi editorial va căuta să găsească adevăratul vinovat de ororile de la 1907, încercând să dovedească de la cine au plecat ordinele execuţiilor sumare, după încetarea revoltei ţăranilor şi multe zile după aceea. Ionel I. Brătianu, fost ministru de interne în timpul răscoalelor de la 1907, era acuzat în presa vremii din anul 1912 că, deşi avea legea de asediu, acesta,,a dat ordine de execuţie sumară, când liniştea nu era tulburată, ordine declanşează o anchetă privitoare la soarta celor 34 de dosare referitoare la mişcările ţărăneşti, dispărute din arhiva departamentului Ministerului de Interne, fiind susţinut în demersul său mai ales de ziaristul Constantin Mille( ) de la cotidianul Adevărul. De altfel, în anul 1912, în arhivele ministerului de interne nu exista nici un act referitor la răscoalele de la 1907, iar I. Panaitescu director al Siguranţei Naţionale susţinea că toate aceste documente se află în posesia fostului prim ministru Ion I. C. Brătianu, care imediat de la demisia alcătuite în liniştea cabinetelor. La 18 februarie 1912, ziarul Adevărul publică o parte a procesului verbal din 1907 redactat de comandantul brigăzii Slatina, document care a existat în dosarul Ministerului de Interne, referitor la Judeţul Olt şi din care reiese că procurorul Const. Măldărescu,,în numele legii a dat ordin ca să fie asasinat cetăţeanul Gheorghe Radu Dumitraşcu din comuna Mihăieştii de Jos, jud. Olt: C-tin Mille. şi I.I.C.Brătianu. Chemând înaintea noastră pe soldatul Păunescu Florea din trupa cu schimbul şi şef al garnizoanei Mihăieştii de Jos şi întrebat asupra răscoalelor ţărăneşti mi-a răspuns următoarele: Eram cu dl. sergent-major Pană Ion, care patrula prin sat pentru a face linişte printer răzvrătiţi. Văzând 56

57 că sătenii se adună în număr mare înarmaţi cu secure, furci de fier şi ciomege, dl. sergent a ordonat gornistului să sune retragerea. Răzvrătiţii nu s-au supus şi înaintau asupra noastră. În fruntea lor era Stancu Dumitraşcu cu o furcă de fier în mână, iar fiul său cu un ciomag. Dl sergent major i-a somat să se oprească că altfel îi împuşcă, ei însă înaintau zicând: că ce voi aţi venit aicea să omorâţi lumea? Până dimineţă aveţi să fiţi voi omorâţi. D. sergent-major văzându-se în pericol a ordonat să tragă focuri, trei soldaţi au tras focuri, lovind pe Stancu Dumitraşcu şi Ion Stancu Dumitraşcu. Ceilalţi răzvrătiţi după ce au văzut cele întâmplate s-au retras. După câteva zile au venit în comună d. procuror Măldărescu şi d. maior Georghiu din regimentul 34 şi mai venise tot în acel timp un semipluton cu un caporal din reg. 34. Domnul procuror a scos din arest doui-spre-zece săteni care erau arestaţi de dl. locot. Iliescu [este vorba, probabil, de acelaşi Iliescu Pereth, care va avea un anumit rol în represaliile de la Crăciuneii de Jos] din cavalerie şi cercetându-i care sunt capii, d. primar a arătat pe cinci dintre ei şi aceştia cinci au arătat pe Gheorghe Radu Dumitraşcu. Dl procuror a ordonat în numele legii ca acesta să fie împuşcat şi puindu-l în şanţul şoselei peste drum de primărie, în urma ordinului d-lui procuror, d. maior Gheorghiu a ordonat la doi soldaţi din regimentul 34 să tragă foc. Soldaţii au executat ordinul şi săteanul Gheorghe Radu Dumitraşcu afost împuşcat, murind pe loc. Cadavrul lui a fost ridicat de o slugă a lui Mitroi Radu Şutanca şi Stancu Căpăţână, ducându-l acasă. Acest fapt l-am văzut cu ochii fiind faţă la primărie. Carte ştiu şi după ce am cetit prezenta deposiţiune a mea am subscris. ss Fl. Păunescu, Şef de garnizoană. Din depoziţia altui martor şi înclusă în acelaşi proces verbal, rezultă că a mai fost împuşcat încă un membru al familiei Dumitraşcu. În faţa procurorului care ancheta evenimentele petrecute în timpul revoltelor ţărăneşti din com. Mihăieştii de Articol, ziarul Adevărul Jos, a fost adus preşedintele comisiei interimare (Nae Păunescu) din aceeaşi comună, pentru a da informaţii 57

58 despre caz şi pentru a se convinge autorităţile dacă în adevăr această familie a fost în fruntea răscoalei. Nae Păunescu a declarat următoarele: După ce s-au împuşcat Ion Stancu Dumitraşcu şi Stancu Dumitraşcu au venit în comună două tunuri comandate de un domn sublocotenent. Au mai venit domnul procuror din Slatina, un domn maior din Reg. Constanţa Nr. 34 şi un domn căpitan. D. procuror a început cercetarea sătenilor cari erau închişi şi a întrebat care a fost capul răscoalei. Domnul primar de atunci, Stancu Sălceanu a arătat pe patru dintre ei ca capi. Aceşti patru însă au arătat pe adevăratul cap al lor şi anume: Gheorghe Radu Dumitraşcu. D. procuror l-a scos pe Gheorghe Radu Dumitraşcu şi l-a pus în faţa şcoalei lângă primărie şi a spus domnului maior că în numele legii se condamnă la împuşcare, atunci dl. maior a dat ordin soldaţilor să-l împuşte, şi în adevăr doi soldaţi au tras foc şi l-au împuşcat, murind pe loc, după aceasta pe cei trei i-a închis şi i-a trimis la Slatina, unde sunt şi astăzi, iar la ceilalţi le-a dat drumul. Aceasta ştiu şi fiind faţă la această întâmplare ştiind carte am subscris, după ce am cetit prezenta mea deposiţiune. ss N. Păunescu. În aceeşi zi, 19 martie 1907, procurorul Const. Măldărescu s-a deplasat cale de 5 Km până în comuna Crăciuneii de Jos, proprietatea deputatului Haralambie Rădulescu (H. Rădulescu era rudă cu Marin Rădulescu. Locul de veci al celor doi se află în spatele bisericii din Ziarul Adevărul dezvăluie crimele procurorului Radomireşti Olt. Din Măldărescu (1912). inscripţiile de pe monumental funerar aflăm că Marin Rădulescu s-a născut la data de 14 septembrie 1848 şi a decedat pe 8 august S-a căsătorit cu Nicoliţa, născută Constandin Costescu I, pe 23 aprilie1878, iar Haralambie Rădulescu a trecut la cele veşnice la 26 septembrie 1917), însoţit de maiorul Gheorghiu şi două tunuri. Modul în care au operat aceştia este reflectat în procesul verbal extras din dosarul din 1907, fila 13, primăria Crăciuneii de Jos : Proces Verbal Anul 1907, luna Martie, ziua 19. Noi Ion Ivănuş, primarul comunei Crăciuneii de Jos, din Plasa Drăgăneşti, 58

59 judeţul Olt. Constatăm că astăzi, în urma bombardărei artileriei în această comună, ordonată de dl. procuror al tribunalului Olt, însoţit de autorităţile militare, n-au murit absolut nici-o fiinţă omenească sau vite, ci numai s-au stricat două case, rezultat a două focuri de tunuri trase. Din ordinul d-lui procuror, arestându-se individual Alexandru M. Cotigă care din cercetările făcute dovedindu-se culpabilitatea lui ca unul din capul revoltaţilor, fiind arestat şi încercând a fugi, armata l-a împuşcat, apoi din cercetările făcute s-a stabilit culpabilitatea indivizilor Dobre Gune, Sandu Sterian, Petre Gh. Necşuţu, Gheorghe Stănescu, Ion Stancu, Radu Irimia şi Stancu Tăbîrcă, cari au dispărut şi nu s-au putut aresta, d-nul procurer a ordonat să se incendieze imediat casele lor, ordin ce am şi executat, după care am dispus înmormântarea sus-numitului Ale. M. Cotigă. Primar ss I. Ivănuş, secretar Ion Dumitrescu Zotta (Fotta). Acest proces verbal este de fapt o relatare mincinoasă a celor doi reprezentanţi ai autorităţii locale din Crăciuneii de Jos, făcută probabil sub ameninţare, deoarece adevărul despre moartea ţăranului Alex. M. Cotigă era altul: căzuse victima bombardamentului, fiind găsit ucis în casa lui. Mărturie în acest sens stă actul de deces nr. 12 cu următorul conţinut: Din anul 1907, luna Martie, ziua 19, orele 5 după-amiaza. Act de moarte al lui Alexandru Locul de veci al Fam. Rădulescu. Mitrache Cotigă în etate de ani 38, de profesie muncitor, domiciliat în comuna Crăciuneii de Jos, căsătorit. Mort azi la orele 12 d.a. în casa sa de pe strada Chiriţeşti împuşcat prin bombardarea armatei artileriei cu tunuri, asediindu-se comuna. De asemenea, într-un alt proces verbal (datat 19 martie, Dosar Nr. 6, fila 14, Primăria Crăciuneii de Jos) al autorităţilor din aceeaşi comună se confirmă cele menţionate în actul de deces:,,constatăm că astăzi în urma trecerei d-lui procuror Măldărescu însoţit de dl maior 59

60 Gheorghiu, cu armata cavaleriei şi artileriei, din bombardarea făcută satului s-au găsit mort Alexandru M. Cotigă şi 7 case incendiate ale locuitorilor: Sandu Sterian, Dobre Gune, Gheorghe Stănescu, Petre G. Necşuţu, Ion Stanciu, Radu Irimia şi Stancu Tăbîrcă (primar I. Ivănuş şi secretar Ion Dumitrescu [Fota]) Zotta). Deşi în data de 19 martie 1907 în satele menţionate din judeţul Olt liniştea se aşternuse, procurorul C. Măldărescu, în afară de faptele de mai sus, a mai ordonat tot în comuna Crăciuneii de Jos împuşcarea sătenilor Ion Andrei Babadac care când a fost împuşcat, deja înnebunise de frică în arestul primăriei, şi Bălan Radu Puţoiu, bătrân de şaizeci de ani. Această adevărată expediţie militară a procurorului C. Măldărescu a continuat în comuna Drăgăneşti Olt, unde iarăşi în numele legii soldaţii maiorului Gheorghiu au executat 10 ţărani aduşi aici din comuna Crăciuneii de Jos, printre cei căzuţi aflându-se şi Dobre Babadac ( el nefiind încă mort procurorul cu lovituri de revolver, l-a răpus de-a binelea ). În uciderea ţăranilor din Crăciuneii de Jos la Drăgăneşti - Olt, a fost implicat indirect şi Iliescu Pereth, mare proprietar în comuna Drăgăneşti. După ce în noaptea 13 spre 14 martie au fost incendiate două conace de către ţăranii din comuna Crăciuneii de Jos, Iliescu Pereth îmbrăcat în uniformă de ofiţer de cavalerie şi comandând o jumătate de escadron, soseşte pe 16 martie în localitate şi,,în anul 1907 au fost împuşcaţi arestează un grup de săteni: Marin în acest loc 16 ţărani din Nadolu, Stancu Bucă, Sandu Nadolu, rândurile celor răsculaţi Stan Stoican, Iancu Olteanu, Ilie Olteanu, împotriva regimului burghezomoşieresc pentru pământ şi o şi Dobre Babadac (menţionat mai sus). Vasile Neamţu, Radu Bircă, Radu Drugă viaţă mai bună. Slavă ţăranilor Grupul de ţărani rămâne în arestul căzuţi eroic în lupta pentru Primăriei până pe 19 martie, când în pământ şi libertate localitate ajunge procurorul Măldărescu, însoţit de maiorul Gheorghiu şi cele două tunuri cu care operase şi în comuna Mihăieştii de Jos. În aceeaşi zi ţăranii au fost scoşi din arest, legaţi cot la cot şi trimişi pe jos sub escortă la Drăgăneşti-Olt, cale de peste 10 km. Aici, în faţa mulţimii şi în prezenţa judecătorului Buzescu, mutat după eveniment într-o altă plasă a judeţului tot ca judecător, şi a farmacistului comunei rurale Drăgăneşti Olt, ţăranii arestaţi sunt împuşcaţi din ordinul 60

61 aceluiaşi procuror Măldărescu. Cei 10 săteni, un detaliu sinistru, au fost însoţiţi în deplasarea lor de la Crăciuneii de Jos la Drăgăneşti de către copiii, soţiile şi rudele lor. În bocetele şi strigătele de groază ale acestora, tăranii au fost puşi pe un rând în faţa bisericii din Drăgăneşti, lângă un şanţ şi în numele legii au fost împuşcaţi. Atrocităţile îndreptate împotriva răsculaţilor au continuat în comuna Dudu, unde au fost ucişi la fel de energic şi sumar alţi nouă săteni. Este de remarcat faptul că toate execuţiile sumare consemnate mai sus la Mihăieştii de Jos, Crăciuneii de Jos, Drăgăneşti şi Dudu - şi dezvăluite în ziarul Adevărul din Ion I. C. Btătianu: Să nu lipsească nici ianuarie-februarie au avut un dosar, că mi se prăpădeşte piedestalul ( Adevărul-1912). loc după 4 zile de la data când ţăranii jefuiseră şi arseseră pătulele proprietarilor şi arendaşilor din localitate. Cei care au reprezentat instituţiile statului la nivel central şi judeţean în timpul răscoalelor ţărăneşti de la 1907 şi care au fost martori la evenimentele din sudul judeţului Olt au încercat să ascundă adevărata amploare a mişcărilor ţărăneşti şi, mai ales, a măsurilor îndreptate împotriva celor care erau consideraţi a fi capii răscoalelor. Un exemplu clar în acest sens este telegrama trimisă prefectului judeţului Olt în data de 15 martie 1907 de procurorul Const. Măldărescu, informând despre desfăşurarea evenimentelor din sudul judeţului Olt: Telegrama Domnului prefect al judeţului Olt Nr [ ] Comandanţii trupelor din sud, la ordinele noastre, comunică, de aici până la Beciu linişte. Numai comuna Dudu incendiată. De asemenea linia Greci, Văleni, bine. Crăciunei, Stoicăneşti, Poiana, Mihăeşti, neatinse. La Comani restabilit, anchetat şi găsit majoritatea lucrurilor furate. Drăgăneşti stă sub măsuri preventive. Astăzi soseşte la Slatina un convoi de 80 de arestaţi. Rog luaţi măsuri de încarcerare, toţi fiind instigatori. Comunicaţi preşedintelui tribunalului că am cerut telegrafic ministrului suspendarea din oficiu a tuturor proceselor tribunalelor şi judecătoriilor din judeţ şi dl. Ministru al justiţiei îmi comunică că s-a aprobat. Aşa fiind luaţi măsuri ca nici um ţăran să nu mai pătrundă în Slatina. Procuror, Măldărescu (Gheorghe Mihai, Badea Geaucă, Istoricul oraşului Slatina în documente, vol I, documentul nr. 225, pag. 204). 61

62 Clio se amuză... Adelina Patti la Caracal George Niculescu Basu în volumul Amintirile unui artist de operă deapănă amintiri de pe vremea când a fost angajat în trupa de operetă a lui Al. P. Marinescu. Acest faimos director de teatru avea un umor sec de foarte bună calitate, rar întâlnit chiar la cei mai buni actori de comedie. Spunea cu mult haz întîmplări delicioase din viaţa lui artistică. De pildă, ne-a povestit păţania unui actor, Ion Corcoveanu, care fusese acum de ani una dintre cele mai interesante figuri ale teatrului craiovean. Invitat de protipendada Caracalului să vină cu trupa acolo, spre a da o serie de spectacole, Corcoveanu s-a pomenit înşelat în speranţele lui. Boierimea care îl invitase la Caracal nu i-a cumpărat nici un bilet. Pentru a scăpa de datoriile făcute la hotel, restaurant şi cu transportul în trei poştalioane al întregului personal artistic, care urma să joace Ruy Blas de Victor Hugo, Corcoveanu a născocit un plan diabolic. A anunţat că faimoasa Adelina Patti cea mai mare cîntăreaţă a lumii la aceea dată şi care dădea câteva concerte la Bucureşti, va fi adusă cu mari sacrificii să cânte şi la Caracal. Corcoveanu tipări afişe colosale, făcu reclamă şi plasă cu preţuri exorbitante biletele, tocmai la aceleaşi persoane din protipendadă care îl invitară să joace la Caracal şi apoi nu mai voiră să ştie de dînsul. Cu banii încasaţi, îşi expedie trupa la Craiova, oprindu-şi numai servitorul. Dar nici nu bănuia trăsnaia ce plănuia să o facă stăpînul său! Cu o zi înainte de concert, caracalenii îl văzură pe Corcoveanu plimbându-se într-o trăsură, alături de o damă voalată, plină de blănuri. Toţi crezură că-i Adelina Patti. De fapt era o harfonistă plătită să facă această figuraţie ce-i fusese expediată de un prieten, de la un varieteu din Craiova şi pe care, după ce o plimbă prin tot oraşul, o închise într-o cameră din cel mai bun hotel din Caracal. Pentru seara acelui extraordinar concert, totul fusese preparat pînă la cele mai mici amănunte, adică: făcuse de cu vreme o gaură rotundă în fundalul decorului, atât cât să încapă în ea o anumită parte a corpului. Servitorul, la semnalul lui: una! două! trei! avea ordin să tragă sus cortina. Şi la alt semnal: una! două! trei!...să o tragă în jos. O 62

63 trăsură cu şase cai şi cu un vizitiu isteţ aştepta la uşa din dosul teatrului, cu ordinul ca imediat ce Corcoveanu se va sui în trăsură, să dea bice cailor şi să nu oprească decît la Craiova. Seara teatrul gemea de lume. Briliante, toalete, fracuri şi jobene străluceau ca în zile mari de evenimente! Boierimea venise în păr la teatru. Corcoveanu sună clopoţelul de trei ori (aşa cum era obiceiul să se anunţe începerea spectacolului pe aceea vreme) şi apăru în faţa cortinei, adresîndu-se publicului cu următoarele cuvinte: - Doamnelor şi domnilor! După cum bine ştiţi, am fost stăruitor poftit de măriile voastre să viu din Craiova pentru o scurtă stagiune aici la Caracal. N-am avut însă parte să joc cu trupa mea, măcar o dată. Poate şi din pricină că timpul ales de mine pentru aceasta nu a fost destul de bine potrivit...sau poate că şi din cauză că măriile voastre una mi-aţi promis la Craiova şi alta făcurăţi la Caracal...de...ştiu eu ce să mai zic?! Dar acum mă veţi ierta, dacă părăsindu-mi pentru cîtva timp meseria de actor şi director de teatru, m-am gîndit să fac şi eu, o singură dată în viaţa mea, pe impresarul altuia. Astă seară veţi vedea pe celebra primadonă Adelina Patti! Cu ajutorul măriilor voastre şi al numelui celebrei cântăreţe, mi-am putut plăti pînă la o centimă toate datoriile şi mi-am putut expedia la Craiova trupa care murea de foame pe străzile oraşului dumneavoastră. Vă mulţumesc din adâncul inimii şi vă rămân recunoscător că aţi răspuns în număr atît de mare. După aceste cuvinte, Corcoveanu dispăru între culise, se dezbrăcă, se aşeză cu partea dinapoi a corpului în gaura fundalului şi dădu semnalul: una! două! trei! Cortina se ridică cu repeziciune. Una! două! trei! La fel se lăsă jos. Adelina Patti...în chip de apoteoză, apăruse pe scena teatrului din Caracal!!! Corcoveanu o zbughi afară, se aruncă în trăsură, urmat de servitor şi de dama voalată, şi ca fulgerul o porniră în goana cailor spre bariera Craiovei. O parte din public văzu ce trebuia să vadă; alţii, însă, mai distraţi, nu prea băgaseră de seamă. De aceea începură să se întrebe uimiţi unii pe alţii: - Ce fu asta, domnule, parcă era...c... - Parcă! Şi mie mi se păru...dar se poate aşa ceva pe scenă? N-oi fi văzut bine. Încetul cu încetul s-au convins de adevăr. Toţi au ieşit plouaţi din teatru, împrăştiindu-se pe la casele lor şi comentând cu aprindere evenimentul acesta nemaipomenit pe scena oraşului lor Totuşi, la ieşire, s-au găsit unii care să regrete în gura mare faptul că n-au auzit de Adelina 63

64 Patti! - Pentru aşa grămadă mare de bani, cît dădurăm, să fi auzit şi noi măcar o notă! zise unul. - Ei nu, că eşti bine. Asta ar fi lipsit! completă un altul mai mucalit. Ai mai fi vrut să mai auzi şi note acu?! Mare vâlvă a făcut pe vremea aceea farsa jucată caracalenilor de Corcoveanu. Toată ţara românească vorbea de ea. Notă: Adelina Patti a fost cea mai mare cântăreaţă de operă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În anul 1885, între Crăciun şi Anul Nou, a susţinut patru concerte la Teatrul Naţional din Bucureşti, care enorm. s-au bucurat de un succes A consemnat dr. Mircea Şerbu, Slatina-Olt SPECTACOLE TEATRALE ŞI MUZICALE SUSŢINUTE LA CARACAL ÎNAINTE DE 1900 ŞI DUPĂ Alexandru-Chirilă Stanciu Presa locală caracaleană (Vulturul, Romanaţul, Ecoul Romanaţiului, Viitorul Romanaţiului, Secera, Sorcova, Conservatorul din Romanaţi, Romanaţul Oltul, Zorile Romanaţului, Şcoala Romanaţului, Desrobirea, Buretele, Vremea, Orizonturi, Făclia) este cea care ne dă nenumărate informaţii despre spectacolele ce aveau loc în oraş, spectacole susţinute de diverse trupe teatrale, de operă sau pur şi simplu de solişti vocali sau instrumentişti. Alături de marii Matei Millo si C. Nottara, Enescu, Bulandra, au fost prezenţi aici Maria Theodorini, trupele I.D.Creţu, Victor Antonescu, Constantin Mărculescu, Cărăbuş, Leonard, teatrele naţionale din Bucureşti, Craiova, Iaşi sau Cluj. Toate spectacolele se bucurau de prezenţa în sălile de spectacol, în special pe cea a Teatrului Comunal devenit mai târziu Naţional, de un public numeros şi receptiv. Nu de puţine ori la aceste spectacole asistau şi numeroase persoane din întreg judeţul Romanaţi. Fiecare eveniment artistic reprezenta pentru locuitorii oraşului Caracal un nou moment de hrănire spirituală. Toate - muzica, teatrul, întâlnirile diferitelor asociaţii sau societăţi locale - reprezentau pentru caracaleni noi modalităţi de cultivare, de destindere şi de petrecere. Aproape fiecare eveniment era urmat de o masă festivă oferită de 64

65 oficialităţile locale în onoarea oaspeţilor, la care oamenii de cultură locali erau prezenţi de fiecare dată. Un alt aspect este reprezentat de Fanfara Militară a Regimentului 19 Infanterie din Caracal (Memoria Oltului 17/2013), formaţie ce era nelipsită de la toate evenimentele locale şi naţionale. Monumentele ridicate în diferite localităţi din Romanaţi, în memoria celor dispăruţi, atât în Războiul de Independenţă cât şi în cele două războaie mondiale, erau dezvelite în acordurile fanfarei. Săli de spectacol ca: Paradis, Dulgherescu, Apollo şi în special cea a Teatrului Naţional deveneau neîncăpătoare cu ocazia diferitelor acţiuni. Din Monografia judeţului Romanaţi de Ştefan Ricman, apărută în anul 1928, aflăm date interesante despre activităţile artistice ce au avut loc după 1900 pe scena Teatrului Comunal din Caracal. În anul 1901 se deschide teatrul cel nou, cu abonamente angajate de societatea dramatică din Craiova. Aici a venit şi opera italiană, a lui Massini, care era compusă din 80 de persoane şi a jucat Traviata, Ernani, Bărbierul din Sevilla. Tot în 1901 vine şi Agatha Bârsescu cu trupa Teatrului Naţional din Iaşi. În perioada noiembrie 1902 aprilie 1903, joacă trupa Marinescu Bărcănescu S-au văzut în acest teatru cele mai alese spectacole: drame, comedii, opere, operete, concerte, conferinţe, serbări şcolare, naţionale, congrese, conferinţe preoţeşti şi învăţătoreşti, şezători literare, şedinţele Ateneului, întruniri politice etc. Amintim în treacăt pe câţiva dintre artiştii care au ilustrat această scenă: Genialul violonist George Enescu a dat mai multe concerte (Memoria Oltului 15/2013), D-na General Averescu a cântat din gură pentru concerte de binefacere. Apoi: Aristiţa Romanescu, Agatha Bârsescu, Sturza, Filotti, Mariana Voiculescu, C. Nottara, Bulandra, Brezeanu, Liciu, Soreanu, Lecca, Davila, Demetriad, Creţu, Anestin, Radovici, Manolescu, Storin, Ciprian, etc. În opere şi operete: Băjenaru,Niculescu Basu, Atanasiu, Nora Marinescu, Tănase etc. În continuare, în ordine cronologică, vom încerca să redăm atmosfera ce a existat pe linie muzicală şi teatrală la Caracal înainte şi după Astfel, ziarul local Vulturu Foae politică ce apărea duminică, 24 August 1886 (an I, nr.6) menţiona la pagina 4:,, Cronica teatrală -,, Săptămâna aceasta avurăm ocaziunea a vedea iarăşi pe scenă pe bătrânul şi simpaticul artist Millo. La o săptămână de la acest anunţ, acelaşi ziar publica în data de 31 august 1886, următoarele:,,duminică 31 August se va juca în grădina Paradisu, de trupa D-lui Millo, frumoasa comedie cu cântece Prăpăstiile Bucureştilor. Teatrul Comunal din Caracal a fost de nenumărate ori şi gazda trupei de teatru a doamnei Maria Theodorini. Pentru un astfel de spectacol 65

66 ziarul,,vulturu din 20 septembrie 1887, scria:,,cu începere de la 1 Oct., theatrul din Caracal se va deschide de societatea dramatică din Craiova sub direcţiunea D-nei Maria Theodorini. Pe lângă numeroase spectacole susţinute din afara Caracalului se organizau aici şi spectacole proprii susţinute cu forţe locale. Cei ce organizau aceste reuşite manifestări erau grupaţi în diferite societăţi care pe lângă realizarea scopului principal pentru care au fost constituite organizau şi întâlniri sub forma unor baluri (este vorba despre societăţile,,armonia,,, Voinicul oltean ). Tot din ziarul Vulturu din data de 14 februarie 1888 consemnăm titlul:,,balul Societăţii,,Armonia din Caracal, iar în continuare se specifică:,,duminica precedentă, seara, sala Dulgherescu erea tabloul cel mai frumos de văzut, lumea din toate unghiurile Caracalului alerga să ia parte la solemnitatea dată de societatea Armonia, solemnitate aşteptată cu nerăbdare Din articol mai cităm că dansatorii sburau pe parchetul glisant la auzul valsului, polcei etc. cântate cu multă dibăcie de cunoscutul artist Ştefan Arapu. Ziarul Vulturu din 8 martie 1888 (anul III, nr.78) anunţa:,,în salonul grădinii Paradis, în toate serile, orchestra din Viena, sub conducerea Capel maistru Marie Hachensmit compusă din 9 persoane, va executa cele mai plăcute arii. Acelaşi ziar din 18 August 1888 anunţă că trupa Domnului Creţu dă de câteva zile reprezentaţii în Caracal.,,De câteva zile D-nu Creţu cu trupa sa, dă reprezentaţiuni hazlii în grădina Paradisu, şi procură caracalenilor cea mai frumoasă distracţiune. Sperăm că pentru iarna viitoare nu va lipsi după scena Theatrului din Caracal şi ar trebui ca chiar după acum să se procedeze la formarea unei liste de abonament şi suntem siguri că publicul caracalean va da tot concursul necesar. Peste trei luni de zile, în octombrie 1888, Teatrul din Caracal se deschide cu trupa lui I.D.Creţu. Ziarul local Vulturu din 27 oct.1888, scria:,,duminică s-a deschis Theatrul din Caracal sub direcţiunea d-lui I.D.Creţu cu piesele: Deportat cu orice preţ şi Răposatu D-lui. Teatrul este din nou aranjat şi bine luminat, constatăm cu satisfacţiune că trupa este bine compusă şi cu toţii s-au achitat pe deplin de rolurile ce aveau, mai ales d-na El. Orăşeanu prin jocul de scenă, facilitatea cu care se pronunţă şi înţelegerea perfectă a rolului Măndicăi Sarafescu jucată de d-sa, a dovedit că este o excelentă artistă. Alături de trupe venite din afara judeţului care au prezentat spectacole diverse, forţele locale nu s-au lăsat mai prejos. Astfel,,Societatea Voinicul Oltean a elevilor de la Gimnaziul din Caracal a organizat o serie de audiţiuni corale populare sub conducerea profesorului 66

67 lor de muzică (M.D.Rădulescu). Prima audiţie a avut loc în sala,apolo. S-a cântat:,,trompetele răsună,,,ileana,,,zis-au Badea,,,Lelea vitregă,,,lugojana şi,, La arme, toate coruri mixte cari au plăcut puţinului public (ziarul,,romanaţiul din 14-XII-1914, an I, nr.1). În acelaşi an 1914 are loc şi prima audiţie a operetei,,panamaua sau,,pălăria de Panama a compozitorului local Demetru St. Christide. Ziarul,,Conservatorul din Romanaţi din 2 Martie 1914 consemna la rubrica,,ştiri spectacole :,,La 26 aprilie se va prezenta pe scena Teatrului Naţional din Caracal opereta comică,,panamaua datorată simpaticului fost prefect al judeţului Romanaţi, Demetru St. Christide, cât priveşte muzica şi d-lui Iancu P. Dacianu cât priveşte libretul. Această reprezentaţie se dă, în Demetru St. Christide, scopul de a se înzestra teatrul nostru compozitorul operetei Naţional cu un parchet mobil, care să fie Pălăria de Panama întrebuinţat ori de câte ori sala teatrului va fi destinată pentru baluri. Trebuie să se ştie că toate cheltuielile ce vor fi făcute cu montarea piesii, cu orchestra, etc., vor fi suportate de d-l Christide, iar încasările toate provenite din vânzarea biletelor se vor întrebuinţa numai pentru realizarea scopului de mai sus. Orchestra va fi condusă de compozitor în persoană. Ne facem o plăcută datorie a invita toată lumea din oraş şi judeţ la această reprezentaţie, care, nu ne îndoim, se transformă într-o serbare triumfală pentru talentaţii noştri compozitori şi iubiţi concetăţeni, d-nii Christide şi Dacianu, iar pentru participanţi, va fi împlinirea unei datorii către soţiile şi copiii lor, care în viitor vor putea presta în voie din deliciile unui tur de vals, jucat pe un parchet dernier cris!. Acţiuni asemănătoare se organizau şi în casele unor particulari din oraş. Astfel,,,Luni 24 Februarie a avut loc în casele d-lui I. Marinescu, avocat din Caracal o prea frumoasă convenire colegială la care au participat toţi avocaţii aflatori în oraş, în frunte cu decanul, d-l Iancu Stănculescu.,,S-a servit o masă copioasă, s-a petrecut mult şi bine, iar taraful de lăutari de sub conducerea maestrului Costică, a sporit şi mai mult buna dispoziţie şi humorul oaspeţilor S-a jucat hora şi diferite jocuri naţionale, s-au cântat cântece patriotice şi romanţe executate la piano, vioară şi voce cu mult talent de d-nii I. Michăilescu, N.Pavlidi, Mardaloescu şi Mişu 67

68 Ştefănescu (Conservatorul din Romanaţi). Evident trupe teatrale din ţară vizitau periodic oraşul pentru susţinerea de spectacole. Dintre acestea în martie 1914 s-a aflat şi trupa dramatică a lui,,victor Antonescu. Ziarul,, Conservatorul din Romanaţi din 9 martie 1914 consemnează acest lucru :,,Trupa dramatică,,victor Antonescu, va reprezenta sâmbătă 8 Martie a.c. în sala Teatrului Naţional din Caracal, frumoasa comedie,,păianjenul de A. de Herz, cu concursul D-rei Marietta Ionescu şi a d-lui Constantin Mărculescu. Un ansamblu bine ales va seconda pe talentaţii artişti, cari au adevărate creaţii în rolurile pincipale. Merită toată lauda iniţiativa d-nei Marietta Ionescu de a juca în actul I senzaţionalul dans,,tango unde publicul caracalean va avea ocazie să-şi facă o ideie unii şi condamnat de alţii. Din aceeaşi sursă mai aflăm:,,piesa d-lui Victor Eftimiu,,Cocoşul Negru feerie în 6 acte, se va prezenta în oraşul nostru joi 13 Martie, de către D-nul C. Nottara în rolul,,dracului împreună cu trupa sa compusă din 30 de persoane. Urăm bună venire în oraşul nostru talentaţilor artişti. Forţele locale culturale nu s-au lăsat mai prejos, dimpotrivă, din când în când prezentau spectacole deosebite, cu mare priză la public. Dintre acestea trebuie consemnată contribuţia talentelor locale. În acest sens ziarul,,conservatorul din Romanaţi (an II, nr.14) din 15 mai 1914, consemna la pagina 4:,, Marţi seara a avut loc la Teatrul Naţional din oraşul nostru, reprezentaţia dată în folosul parchetului Teatrului, cu concursul mai multor persoane din elita caracaleană. S-a jucat pentru prima oară,,pălăria de Panama, operetă în 3 acte, textul de d-l I.P.Dacianu şi muzica de d-l Christide. A asistat o lume aleasă şi în foarte mare număr. Printre cei care au ajutat cu talentul lor la succesul reprezentaţiei trebuie să menţionăm în primul rând pe d-na Paula Colonel Dianu, care ne-a dovedit a poseda o foarte drăguţă voce de soprană lirică, pe d-na Marioara Căpitan Teodorian, d-na S. Mardaloescu, avocat şi Soreanu, d-rele Tamara Dumitrescu, Atena poet caracalean (1912). şi Lelia Dumitrescu, Margareta Zissu şi d- nii N.Saftu, C.Saftu, N.Pavlidi, Dr. Lilovici, Dr. D.Petrescu, M.Mihăilescu şi Jan Sinu. Muzica, drăguţă şi pe alocurea chiar savantă, iar instrumentaţia 68

69 cu deosebire aleasă, s-a ridicat cu mult deasupra farsei şi ne-a făcut impresia că e concepţia unui om care se poate aventura în regiuni şi mai spinoase. Libretul cu pricepere condus şi presărat cu spirite locale, a plăcut de asemenea mult. Din,,Hronicul muzicii româneşti de O.L.Cozma (vol.v) notăm:,,tot aici a concertat în februarie 1919, de altfel ca şi la Bucureşti, Iaşi, Craiova, tenorul Giacomo Borelli, de la,,metropolitan din New York considerat rival al lui Carusso, deţinător al unei voci,,gigantice (pag.408) În 1926 Compania dramatică Tantzi Elvass dă o reprezentaţie teatrală. Astfel, ziarul,,romanaţul an II, nr.1 din 1926, scria :,,Luni 27 Decembrie 1926 în sala Teatrului Naţional din Caracal mare reprezentaţie teatrală dată de Compania dramatică Tantzi Elvass. Se va juc,,sânge Mexican, comedie în trei acte de Labiche. În rolurile principale D-rele: Marcela Brăiloiu, Aura Marian şi D-nii Al. Tănăsescu, Teodor Niculescu, N.Ovidiu, Victor Sterescu şi Tantzi Elvass. Un alt anunţ din acelaşi ziar dar din data de 6 febr.1927, scria :,, La 14 Februarie a.c. în sala Teatrului Naţional din Caracal trupa Leonard va da o reprezentaţie cu,,orlow, iar mai jos, acelaşi ziar specifică:,, Se anunţă sosirea în Caracal la Teatrul Naţional a celebrei tragediene Agepsina Macry în,,glatira. Luna aprilie a anului 1927 a fost cea mai plină de spectacole de teatru date de trupe din Bucureşti. Aceste spectacole au avut loc pe scena Teatrului Naţional din localitate. Ziarul local Romanaţul din 27 martie 1927 anunţa:,,luni, 4 Aprilie 1927,artiştii societari ai Teatrului Naţional din Bucureşti,sub conducerea d-lui Ciprian vor juca,,hoţii de Schiller ; La 7 aprilie,,ioana D Arc sub conducerea d-lui Buefinschi ; La 10 aprilie,,compania Librarul Ilie Mărculescu din Dramatică Bulandra Manolescu Caracal în

70 Maximilian Storin, va juca,,şarlatanul.,,romanaţul din 25 sept.1927, consemnează:,,în seara zilei de 30 septembrie a.c. trupa de reviste I.Livescu, va da o singură reprezentaţie la Teatrul Naţional din oraşul nostru cu comedia,,cărabuşii, iar mai jos continuă:,,la Teatrul Naţional din Caracal în seara zilei de 5 oct. a.c. trupa de reviste,,i.pizone în frunte cu Marilena Bodescu va da o reprezentaţie cu revista,,hai Noroc. Aceeaşi sursă datată 9 oct.1927, anunţa:,, În seara zilei de 10 octombrie 1927, la Teatrul Naţional din Caracal trupa Teatrului Naţional din Craiova va juca,, Crimă şi Pedeapsă dramă în şapte tablouri după romanul lui Dostoievsky de T.Călin. Din ziarul,,romanaţul din 19 Februarie 1928, cităm:,,mare eveniment artistic Basul Petre Marcu de la Opera Română din Cluj, care obţine succese strălucite în toate oraşele din ţară, ne face deosebita cinste de a vizita şi oraşul nostru, cu care ocazie dă o singură reprezentaţie în sala Teatrului Naţional din Caracal, în seara zilei de 19 februarie Ţinem să relatăm că, regretatul marele tenor Traian Grozăvescu, a fost coleg cu basul Petre Marcu, remarcându-se ambii în,,aida la Opera din Cluj. Se prevede o mare afluenţă şi rugăm publicul, să-şi reţină biletele din vreme de la Librăria Fraţii Mărculescu din Caracal. În anul 1936 Societatea Corală,,Cântarea Olteniei din Craiova solicita Primăriei Oraşului Caracal de a le pune gratuit, la dispoziţie, pentru data de 31 Mai, sala Teatrului Comunal pentru susţinerea unui concert coral. Iată adresa: Societatea Corala,,Cântarea Olteniei Craiova Domnule Primar, Societatea Corala,,Cântarea Olteniei din Craiova, dorind a da în oraşul Caracal un concert coral de muzica oltenească, cu onoare va rugam sa binevoiti a ne da Sala Teatrului Comunal, gratuit, pentru seara zilei de 31 mai Comitetul, Medic Maior D.N. Constantinescu Profesor Nelu Ionescu Capitan (SS, Avocat (SS) De fapt, acest concert trebuia să aibă loc pe 24 mai 1936, dar s-a amânat pentru 31 mai deoarece dirijorul corului, profesorul Nelu Ionescu era chemat în acea zi la Bucureşti, în interes de serviciu. Acest concert s-a efectuat la aproximativ două săptămâni după ce pe data de 20 mai 1936, pianul din sala Teatrului Comunal fusese reparat şi acordat pentru suma de 400 lei (se solicitase 600 lei) de către Zaharia Medrighi -,,pianotehnic din Bucureşti. Plata a fost efectuată de către Primărie, iar recepţia reparaţiei a 70

71 fost efectuată pe data de 22 Mai 1936 de I.I. Zamann, profesor de,,piano la Caracal (Dosarul 539/1936 Fond Primăria Or. Caracal) În anul 1937, în sala cinematografului,,apollo a avut loc un nou spectacol de comedie cu concursul unor renumiţi actori bucureşteni. Din ziarul,, Romanaţul - Oltul, consemnăm:,, Conflict sentimental comedie de mare succes, se joacă în seara zilei de sâmbătă 10 iulie a.c. în grădina Cinema Apollo, cu preţuri populare. În rolurile principale, cunoscuţii artişti ai Teatrelor Bucureştene: Nineta Gusti, Florica Pavelescu, Veronica Buiuc, Costin Dodu, Sabin V. Popp şi Aurel Progolski de la Teatrul Naţional. (Ziarul Romanaţul Oltul Caracal, an II, nr din 11 iulie 1937,p.4). Din acelaşi ziar, dar din data de 7 noiembrie 1937, aflăm de turneul Teatrului Naţional din Craiova :,, Irezistibila comedie,,hapurile Miraculoase se reprezintă pentru prima oară în oraşul nostru la Teatrul Naţional în seara zilei de 14 noiembrie a.c. de către asociaţia artiştilor din Craiova cu concursul d-lui Ar. Cantorichi. În 1938, Teatrul Vesel din Bucureşti susţine un spectacol la Caracal. Presa locală scria:,,vine în curând la Caracal trupa Vasiliu Birlic de la Teatrul Vesel cu formidabilul succes,,teoria Cocoşului (Ziarul,,Romanaţul, an III, nr.2-3 din 23 ian ). Spectacolele teatrale cu trupe din Bucureşti sau Craiova aveau loc aproape în fiecare lună. La acestea se adăugau numeroasele spectacole teatrale sau muzicale realizate cu forţele locale. Astfel, ziarul,,romanaţul din 1 Ianuarie 1939 scria:,,în sala Teatrului Naţional din Caracal, în seara zilei de vineri 13 Ianuarie a.c. Echipa Teatrală a Căminului Cultural Orăşănesc,,Mihai Eminescu dă o reprezentaţie cu,,omul de zăpadă, comedie în trei acte de A. de Hertz. Peste aproximativ două săptămâni, renumitul actor, Ioan Manolescu vine la Caracal cu un ansamblu de prim rând:,,d-l Ioan Manolescu distinsul societar al Teatrului Naţional şi în acelaşi timp şi directorul Teatrului Ligii Culturale din Bucureşti, în fruntea unui ansamblu de prim rang, onorează oraşul nostru în seara zilei de 24 ianuarie a.c. Domnia sa va da o reprezentaţie în sala Teatrului Naţional cu grandioasa capodoperă,,hamlet a celebrului dramaturg englez Shakespeare (Romanaţul, 1 ianuarie 1939). Ziarul,, Romanaţul, an IV, nr.5-6 din 1-9 februarie 1939, anunţa:,, Miercuri 1 Martie 1939, în sala Teatrului Naţional din Caracal turneul Teatrului Religios din Bucureşti de sub preşedinţia I.P.S.S. Patriarhul Miron Cristea, va reprezenta piesa,,drumul crucii, piesă care a avut un desăvârşit succes în capitala ţării. 71

72 Tot ziarul,,romanaţul din 15 Martie 1939, scria:,,compania Cărăbuş sub direcţia lui C.Tănase, dă o grandioasă reprezentaţie în oraşul nostru în sala Teatrului Naţional la 24 Martie 1939 orele 9 seara. Se joacă irezistibila revistă,,tănase Istambul. Două acte ; 56 tablouri; 80 balerine; 20 boys. Din ziarul,,romanaţul din 9 aprilie 1939, cităm:,,în curând D-l N.Vlădoianu prezintă turneul de comedie,,alhambra cu Vulturul Mărilor - localizare de Tudor Muşatescu şi Sică Alexandrescu, cu Vasiliu-Birlic, în fruntea unui strălucit ansamblu. Acelaşi ziar nr din 10 oct. 1940, insera informaţia :,,Duminică 3 noiembrie seara, tot la Teatrul Naţional din Caracal, trupa în frunte cu reputata noastră artistă Nataliţa Pavelescu, va juca comedia muzicală, Femeea e Dracu gol, cu muzica originală de Nell Martini, acompaniată de orchestra de jazz, cuplete, dansuri, toalete, montare şi ansamblu numeros. Spre sfârşitul anului 1939, cu câteva zile înainte de Crăciun, are loc la Caracal,,Serbarea datinelor de Crăciun. Astfel,,,Joi 21 Decembrie 1939 ora 3 p.m. a avut loc în sala Teatrului Naţional o mare serbare a datinelor strămoşeşti şi concurs de stele, dată de stolurile de străjere şi străjeri din Caracal, pentru reînvierea datinelor strămoşeşti şi ajutorarea familiilor concentraţilor şi săracilor din Caracal. În faţa unei săli suprapopulate, s-a prezentat un program încărcat şi variat. Serbarea s-a deschis cu Imnul Regal şi Tatăl nostru, executate de corul mixt străjeresc sub conducerea domnului profesor Popilian Urmează cor mixt al liceelor industrial de fete şi comercial de băieţi sub conducerea d-nei Florica Ionescu După mai multe secvenţe s-au intonat,,colinde de Crăciun, executate de corul mixt al liceelor teoretice de băieţi şi fete sub conducerea d-lui profesor Popilian. O altă acţiune locală o constituia Ceaiul dansant organizat de diferite societăţi sau comitete în scopul măririi fondurilor proprii. Astfel,,,ca în toţi anii, a doua zi de Crăciun, de la 19, Societatea Naţională de Cruce Roşie, filiala Caracal, a organizat în saloanele Cercului militar, tradiţionalul ceai dansant, în scopul măririi fondurilor O orchestră de diletanţi benevoli, sub conducerea d-lui Nicu Mihăilescu Roşu, profesor Cinschi, M.Pitulescu, Mili Ionescu, au executat la pian şi vioară, reuşite cântece naţionale şi arii de dans. S-a petrecut într-o plăcută atmosferă, până aproape de zorii zilei În 1940 alte trupe bucureştene s-au aflat în turneu la Caracal. Presa locală, tot ea este aceea care face mare popularizare, şi de multe ori într-un mod cât se poate de original. Iată un anunţ apărut în ziarul,,romanaţul din 10 februarie 1940:,,Alergaţi cu mic cu mare şi cumpăraţi bilete de la 72

73 depozitul de ziare,,roman Bălănescu în piaţă pentru,,titanic Vals ce se joacă în seara zilei de Marţi 20 februarie a.c. la Teatrul Naţional - Caracal, de trupa condusă de marele artist Teodor Muşatescu. Din acelaşi număr de ziar mai consemnăm:,,în seara zilei de 6 aprilie a.c., trupa Teatrului,,Cărăbuş de sub direcţia lui C.Tănase, joacă în sala Teatrului Naţional din Caracal, formidabilul succes bucureştean,,radio Tănase, revistă în 2 acte şi 60 de tablouri. Montare extraordinară. Fast nemai văzut. Baletul condus de S.Simion Muzica: Dendrino, Vasilache, Patriche.,,Romanaţul din 20 martie 1940, insera la rubrica,,teatrale :,,Miercuri 27 Martie 1940 are loc la Teatrul Naţional, un mare spectacol cu,,nuca de Cocos, comedia în 3 acte de Marcel Achard. Ansamblul de elită al Teatrului Regina Maria din Bucureşti în frunte cu marele comediant T. Maximilian, Ion Talianu, Tantzi Căpăţână etc. Publicul caracalean va avea prilejul de a gusta o seară de adevărat rafinament artistic. Tot în această perioadă Teatrul din Sărindar dă la Caracal un spectacol anunţat de presa locală, astfel:,,la Teatrul Naţional din Caracal în seara de Duminică 16 Noiembrie a.c. ansamblul Teatrului din Sărindar în frunte cu marea artistă Maria Filotti, prezintă publicului caracalean pe,,eva în vitrină. (Ziarul,,Romanaţul Oltul Caracal, an VI, nr din 30 X 1941). O nouă apariţie a Corului Regionalei,,Cântarea Olteniei din Craiova a avut loc în anul Din ziarul local,,romanaţul din 30 iulie 1940 desprindem:,,concertul vocal de muzică românească al misionarilor Fundaţiei Culturale Regale Regionala Olteniei anunţat pentru Sf. Petru s-a produs pe scena Teatrului Naţional din Caracal în seara de Sf. Ilie,,Cântarea Olteniei, compus din aproape 50 de persoane, a impus puţinei, dar selectei asistenţe, cu un buchet de 19 cântece selecţionate şi executate cu un perfect gust artistic din repertoriul muzicii populare Asistenţa a preţuit prin afectuoase aplauze ansamblul corului omagiind îndeosebi pe D-l Prof. Constantin Nina. De atenţii deosebite s-au bucurat şi soliştii: D-ra Tanţi Andreescu a cărei voce de un lirism pur s-a îngânat cu a D-lui N.Ionescu în,,frunzuliţă flori de tei şi ne-a mişcat atât de seducător în,,pe marginea Dunării. În partea a II a cea mai frumoasă a programului, s-a impus si D-l M. Nichitescu, cu oltenescul,,foaie verde firul ierbii. Vesela muzică a părţii a treia a fost aleasă cu acelaşi gust artistic, însă vocile bărbăteşti şi-au permis unele libertăţi. Programul s-a desfăşurat într-un ritm rapid. (Constantin D. Uţă, profesor). 73

74 În 1941, februarie, Caracalul este vizitat de trupa teatrului Ion Vasilescu din Bucureşti. Din ziarul local,,romanaţul, an VI, nr. 5-6 din 5 februarie 1941, menţionăm:,,trupa teatrului Ion Vasilescu, după ce a obţinut în capitală marele triumpf atingând cifra de 250 spectacole cu comedia muzicală de mare montare,,suflet candriu de papugiu, vizitează şi oraşul nostru în ziua de Vineri 21 Februarie a.c. Această lucrare a D-lor Tudor Muşatescu şi Nicuşor Constantinescu, este plină de tinereţe, vervă şi umanitate, muzica compozitorului Ion Vasilescu, fiind o autentică valoare artistică românească. Iată scrisoarea trimisă încă din data de 31 decembrie 1940 Primarului oraşului Caracal, Florescu Eleodor:,,Stimate Domnule Florescu Eleodor Facând un turneu cu comedia muzicală,,suflet candriu de papugiu cel mai mare succes bucureştean al acestei stagiuni care s-a jucat în capitală de peste 100 de ori şi se mai joaca încă cu cassa închisă, te rog să-mi rezervi sala pentru ziua de Vineri 21 Februarie Având în vedere că mă prezint cu tot ansamblul şi orchestra, costumele şi pianele, venind cu trei vagoane pe timpurile de faţă, când căile ferate sunt atât de costisitoare, vă rog foarte mult să vă daţi toată osteneala pentru reuşita acestui spectacol, care sunt sigur că va întrece tot ce s-a văzut anul acesta în provincie aşa precum a stat ca succes şi încasări în fruntea tuturor teatrelor din Bucureşti. În ceea ce priveşte cheltuielile vă rog foarte mult să le faceţi cât se poate mai reduse, fiindcă nu am subventii şi turneul acesta mă costă enorm. Vin cu un ansamblu de peste 40 de persoane. Afişele, autorizaţiile pentru perforarea biletelor, precum şi preţurile le voi primi cel mai târziu până în ziua de 5 ianuarie. În caz de urgenţă mă puteţi chema la telefon în orice zi între orele Corespondenţa vă rog să mi-o adresaţi la Teatrul Ion Vasilescu, pasajul Comedia, Bucureşti. În aşteptarea răspunsului D. tale cât mai urgent, vă salut. [Semneaza] Ion Vasilescu ( Dosarul 8/1941 Fond Primăria Or. Caracal). Tot,, Romanaţul din 1 Mai 1941 scria :,, Teatrul Răpirea Sabinelor este titlul comediei ce va fi prezentată publicului caracalean în seara de vineri 9 mai a.c., orele 9 seara, pe scena Teatrului Naţional, de către ansamblul turneului la Teatrul Municipal,, I.L. Caragiale din Bucureşti. Această formidabilă comedie în 4 acte, de Sachonthon, localizată de Paul Gusti, a atins în Bucureşti o serie de 150 de reprezentaţii. Sigur acest fapt ne dă siguranţa unui deplin succes la Caracal. Un ansamblu bine selecţionat, din cei mai de seamă reprezentanţi ai scenei române, vor distra în râsete cu hohot, 3 ore, publicul caracalean şi din judeţ În aceeaşi lună Teatrul Naţional din Bucureşti trimite adresa cu 74

75 nr.593 din 15 mai 1941, prin care solicită reţinerea sălii Teatrului Naţional din Caracal, pentru spectacolul ce urma să fie susţinut în 29 iunie Iată adresa:,,domnule Primar, Direcţiunea Teatrului Naţional din Bucureşti pornind în al patrulea turneu oficial prin principalele oraşe din ţară, urmează ca în oraşul Dvs. să dăm o singură reprezentaţie, în seara zilei de Duminica 29 iunie Se va reprezenta în aceleaşi condiţiuni de montare şi interpretare, ca pe prima noastră scenă comedia,,aimee, 3 acte de Heinz Coubier. În fruntea distribuţiei : d-l George Vraca, A. Pop Marţian, Ion Finteşteanu şi d-na Elvira Godeanu. Vă rugăm să binevoiţi a dispune ca pentru acest spectacol să ni se reţină sala Teatrului Naţional în condiţiunile cele mai avantajoase, avându-se în vedere că acest turneu se face cu mari sacrificii. Rugăm confirmaţi reţinerea sălii pe adresa : Teatrul National, d-l George Acsente, Buc. I Director Contabil Şef (ss) indescifrabil (ss) indescifrabil În septembrie 1941 ziarul local Romanaţul apare sub un nume nou :,,Romanaţul Oltul. Sub această nouă denumire se prezintă aspecte atât din judeţul Romanaţi cât şi din judeţul Olt. Ziarul,,Romanaţul Oltul numerele din 30 sept.1941, consemna la pagina 4 :,, Turneul Companiei de Comedii Muzicale,,Cărăbuş. Director C.Tănase prezintă pe Vasilache în marele succes bucureştean,,firfirica, comedie muzicală originală în 3 acte de St. Cristodulo şi V.Vasilache. Muzica de Gh. Dendrino şi V.Vasilache. Cel mai vesel spectacol. Cea mai bună comedie muzicală. Cea mai aleasă distribuţie în frunte cu Tanţi Căpăţână, Lulu Savu, Puica Stănescu, Veve Cigalia, Ileana Doru, Tanţi Săndulescu, Gabriela Gabi, Puiu Mironescu, Niculescu Cadet, Victor Nicolau şi Aurel Antonescu de la Teatrul Naţional. Orchestra proprie sub conducerea compozitorului N.Patrichi. Spectacolul are loc la Caracal în Sala Teatrului Naţional în seara zilei de Vineri 10 Octombrie, iar la Slatina în seara zilei de joi 9 octombrie a.c., în sala cinematografului Modern. În numărul din ziarul Romanaţi Oltul din 10 noiembrie 1941, la pagina 4 se scria :,,În seara zilei de Duminică 30 noiembrie a.c. Turneul,,Cărăbuş în frunte cu chiar marele artist C. Tănase joacă la Caracal marele succes bucureştean :,,Aşa te vreau Tănase. La aceeaşi pagină se mai consemna :,,La 16 noiembrie se va reprezenta fascinanta comedie,,eva în vitrină Cei mai reprezentativi artişti ai scenei româneşti îşi vor prezenta măiestria şi neîntrecuta artă, în numele d-nei Maria Filotti, Romald 75

76 Bulfinschi, Mişu Fotino, Sică Alexandrescu, Gh. Giammini, Gr. Morudza, sunt deplină garanţie a succesului artistic al acestei reprezentaţii Tot în această perioadă, Teatrul din Sărindar dă la Caracal un spectacol anunţat de presa locală, astfel :,,La Teatrul Naţional din Caracal în seara de Duminică 16 Noiembrie a.c. ansamblul Teatrului din Sărindar în frunte cu marea artistă - Maria Filotti, prezintă publicului caracalean pe,,eva în vitrină (Ziarul Romanaţul Oltul Caracal, an VI, nr din 30 oct. 1941). Acelaşi ziar,, Romanaţul Oltul din 25 decembrie 1941 mai scria despre :,,Turneul Companiei de Comedii Muzicale,,Cărăbuş - director : C.Tănase, un articol din care consemnăm :,, În seara zilei de Duminică 28 decembrie a.c., orele 8 seara precis, prezintă pe Vasilache în marele succes al Capitalei -,,Cavaler Gândac, comedie muzicală de St. Cristodulo şi V.Vasilache, cu muzica de Ion Vasilescu şi V.Vasilache, la pupitru: Vasilescu. Tot din acelaşi ziar mai prezentăm :,, Sâmbătă 10 ianuarie 1942 matineu ora 4 şi seara, ora 8. Cel mai mare ansamblu ce s-a văzut vreodată în România cu cei mai mari artişti ai Teatrului de Revistă, condus de d-l Aurel Ion Maican şi Puiu Maximilian prezintă în oraşul nostru,,parada Victoriei. Revistă războinică cu subiect naţional şi anti bolşevic în 2 acte şi 40 de tablouri de A.I. Maican şi Puiu Maximilian. Muzica G. Dendrino, 40 balerine, 20 balerini. Conducerea baletelor S.Simion, Maestru de orchestră G. Corologos. Ziarul local,, Romanaţul, an VIII, nr din decembrie 1943, scria la rubrica,,ştiri artistice :,,Marţi 28 decembrie 1943, ansamblul Teatrului Naţional din Craiova, dă la Caracal un spectacol extraordinar cu celebra comedie a cunoscutului scriitor Tudor Muşatescu :,,Visul unei nopţi de iarnă, iar mai jos nota :,,Joi la 13 ianuarie 1944, ansamblul Teatrului,, Gioconda sub conducerea compozitorulu Ion Vasilescu, joacă la Caracal spectacolul jubiliar,,giocondiţa. Dintr-un afiş din anul 1944 redăm :,, Teatrul de varietăţi din România prezintă grandiosul spectacol de muzică, cântece şi dansuri şi senzaţionale numere de atracţie din cele mai mari centre ale Europei intitulat,,music Hall La acest spectacol cap de afiş a fost neîntrecutul naist Fănică Luca şi taraful său care,,a obţinut cele mai mari succese la expoziţia din Paris Londra New York, întorşi de curând de la Instanbul. În luna iulie 1944, tânărul pianist polonez Stanislaw Wislocki a susţinut un recital de pian. Ziarul local Romanaţul din din 15 iunie 11 iulie Wislocki in tinereţe. 76

77 1944, scria la pag. 4:,,Recital de pian al domnului Stanislaw Wislocki. Am remarcat în ultimele zile în Caracal afişele, care ne anunţă concert de pian dat de pianistul şi în acelaşi timp compozitor şi dirijor dl. Stanislaw Wislocki. Dl. Wislocki, care ne este cunoscut din Bucureşti, este un tânăr polonez, care după terminarea războiului în Polonia a venit în ţara noastră în Înainte de război D-sa şi-a terminat studiile sale muzicale de pian, compoziţie şi dirijat în Polonia, unde a dat numeroase concerte în calitate de dirijor de orchestră simfonică şi pianist. Venind în ţara noastră, şi-a continuat studiile muzicale în Timişoara, la profesorii : Emil Mihail şi George Simonis. Cu toată vârsta fragedă, dl. Wislocki are deja printre compoziţiunile sale : o simfonie, un poem simfonic, o suită simfonică,,poemes pentru tenor cu orchestră scrise pe versurile lui Minulescu, o sonată pt. vioară, o sonată pentru pian, trei quartete cu pian ş.a.m.d. Ca virtuos, şi-a câştigat mare admiraţie în diferite oraşe unde a dat concerte : în Timişoara, Craiova, Arad, Câmpulung Muscel şi Bucureşti unde a obţinut un succes răsunător. Primul critic muzical al Bucureştiului, dl. Emanoil Ciomac aşa scria în cronica sa muzicală despre tânărul muzician polonez :,,şi-am ascultat cu plăcere în opere clasice de Bach, de Mozart, Beethoven, Chopin, unde ne-a surprins, iar unde ne-a interesat într-un grad foarte înalt este în propriile compoziţii. O sonată a d-sale pentru vioară şi pian, interpretată cu un foc temperamental sporit de d-sa la clavier şi de talentatul tânăr violonist dl. Sandu Bruteanu ne dovedeşte bogăţia invenţiei melodice, sensul formei, individualitatea d-sale de muzician modern. Deasemeni, o,,suită a copiilor e plină de fermecătoare sensibilitate şi suntem fericiţi a găsi şi în aceste gingaşe compoziţii urme de muzică populară românească. Prezic d-lui Wislocki o promiţătoare carieră de compozitor. Suită a copiilor, despre care vorbeşte d-l Ciomac în critica lui, va fi cântată şi în cadrul concertului acesta. În programul concertului dat de dl. Wislocki în Caracal observăm cu multă bucurie numeroase compoziţii ale lui Chopin şi sperăm, că afară de cele indicate de program, vom mai auzi şi altele de acelaşi compozitor, prezentate de compatriotul lui. După întoarcerea în Polonia în 1945, Stanislaw Wisłocki a fondat orchestra de cameră "Societatea poloneză pentru promovarea muzicii populare". Doi ani mai târziu, el a infiinţat Orchestra Filarmonicii din Poznan, unde a fost director artistic şi dirijor de 11 ani. Din 1961 până în 1967 a fost director al Orchestrei Filarmonicii din Varşovia, şi director şi director artistic al Orchestrei Simfonice de Radio şi Televiziune din Katowice. În această perioadă el a efectuat turnee în Europa, Statele Unite, Canada, America de Sud şi Japonia. În 1951 a condus cursuri de 77

78 dirijat la Academia de Muzică din Poznań. În 1955 a devenit profesor la Academia Naţională de Muzică din Varşovia. Printre elevii săi au fost: Tomasz Bugaj, Zbigniew Graca, Kaspszyk, Simon Kawalla, Wojciech Michniewski, Andrew Straszynski, Ruben Silva şi Henryk Wojnarowski. Câţiva dintre soliştii notabili pe care i-a îndrumat au fost: Sviatoslav Richter, Roman Totenberg şi Ivry Gitlis. In 1990 a fost numit director muzical al Orchestrei Filarmonicii Naţionale din Venezuela. În acelaşi an, în luna octombrie, a vizitat Caracalul şi cunoscutul actor ieşean Miluţă Gheorghiu. Din ziarul local,,romanaţul din 15 oct. 1944, consemnăm :,,Teatrul Naţional din Iaşi, aflat în refugiu, va da o serie de spectacole în oraşul nostru. Primul spectacol va fi cu frumoasa comedie,,zile vesele după războiu de Dl Mihail Sadoveanu. În fruntea distribuţiei figurează fruntaşii scenei moldoveneşti : Domnii Constantin Ramadan, Miluţă Gheorghiu, Nec Meicu, Remus Ionescu. Doamnele: Eliza Nicolau, Silvia Ionescu, D-şoarele Aurora Ardelean şi Leliana Budescu. Regia: D-l Ioan Gheorghiu. Tot din ziarul Romanaţul din 15 noiembrie - 1 decembrie 1944, mai notăm :,,Cu mare bucurie aflăm că data de 3 Decembrie 1944 ne oferă surpriza de a audia în Wislocki in perioada Sala Liceului,,Ioniţă Asan un,,mare Concert de glorie vocal dat de D-l Ionel Nicu, prim tenor la Opera Română de la Cluj şi Timişoara. D-sa se deplasează în oraşul nostru în sens de propagandă cultural artistică şi pentru aceasta în program vom avea ocazia de a audia arii din opere, canţonete şi arii naţionale. Ştiri culturale In perioada 3-7 octombrie 2013 o delegaţie compusă din Doamna inspector general Felicia Man, inspectori şcolari, directori din unităţile de învăţamânt preuniversitar din judeţul Olt s-a aflat in R. Moldova în cadrul proiectului,,descentralizarea sistemului 78

79 de învăţământ preuniversitar", ocazie cu care au fost donate fraţilor noştri de peste Prut cărţi româneşti precum şi o colecţie a revistei,,memoria Oltului". Au fost vizitate şcoli din raionul Drochia şi din Chişinău. Publicaţiile româneşti au fost donate Liceului Teoretic,,B.P. Haşdeu" şi Liceului Teoretic Cotova din raionul Drochia precum şi unei şcoli gimnaziale din Chişinău. Centrul Cultural Tudor Gheorghe din comuna Izbiceni a fost, duminică 17 nov gazda unei ediţii speciale a Galei Premiilor VIP, intitulată generic Romanaţi Inima Olteniei!. În cadrul Galei VIP, au fost premiate personalităţi publice care îşi au rădăcinile pe meleaguri romanaţene. La categoria Folclor a fost premiat îndrăgitului interpret de muzică populară Ion Drăgan. Premiul la categoria Cultură a fost obţinut de scriitorul Nicolae Coande. Premiul la categoria Promovarea României în Lume a fost decernat pictorului Sorin Chirimbu. Valeru Ciurea a primit din partea Revistei VIP premiul la categoria Film. Premii speciale s-au acordat avocatului Eugen Zdârna şi directorului Gabriel Silvius Mihalcea de la Centrul Cultural Tudor Gheorghe din Izbiceni. La categoria Teatru a fost premiat Ilarian Ştefănescu, directorul executiv al Teatrului Naţional din Craiova. La categoria Lumea Afacerilor au fost premiaţi Mircea Perpelea şi Florin Dima. Distincţii au mai fost acordate managerului Ion Dinoiu, preşedintelui Asociatiei Fiii şi Prietenii Caracalului dr. Victor Vatamanu, preşedintelui Asociaţiei Culturale Memoria Oltului Ion Tâlvănoiu şi lui Jenel Copilău, toate la categoria Contribuţie la Dezvoltarea Societăţii. Premiul la categoria Mass Media a fost câştigat de Simona Munteanu, director al publicaţiei Agri Media. Câştigătorul premiului la categoria Muzică a fost Ion Popa din comuna Izbiceni. Distincţia la categoria Ştiinţă şi Viaţă a fost acordată lui Simion Ciuna. Premiul pentru Întreaga Carieră a fost acordat lui Marcel Dracea, prorector management economic şi financiar în cadrul Universitătii Craiova. Radu Georgescu, zis şi Valahu, a fost premiat pentru cariera sa în sport şi pentru promovarea unei ramuri mai puţin cunoscute în zona Caracalului- skandenberg. La categoria Tradiţii premii au fost acordate meşteşugarului Dumitru Liceanu de la Vădastra, dar şi primarului comunei Dobrosloveni Gheorghe Tudoraşcu. Un alt premiu special al serii a fost acordat Părintelui Stareţ Teoctist Moldovanu de la m-rea Plăviceni. Premiile la categoria Excelentă au fost obtinute de Traian Zorzoliu, directorul Muzeului Câmpiei Boianului din oraşul Drăgăneşti-Olt şi Ringo Dămureanu, preşedintele organizatiei Forţa Legii. Decernarea premiilor 79

80 revistei VIP s-a încheiat cu acordarea altor premii speciale, şi anume colonelului în rezervă Mircea Dogaru, primarului comunei Giuvărăşti Dorel Cătălin Imireanu şi primarului comunei Izbiceni Mircea Velica, gazda evenimentului.atmosfera a fost întreţinută de Ansamblul Folcloric Hora din Izbiceni, Ion Popa, Denisa Odăianu şi Ion Drăgan. Marţi 12 noiembrie la Galeria Artis din Slatina a fost lansat volumul Slujitori ai Bisericii din Olt şi Romanaţi, prigoniţi în timpul regimului comunist, al d-nei Ana-Maria Rădulescu, apărut la editura Episcopiei Slatinei şi Romanaţilor din care şi revista noastră a publicat fragmente (Memoria Oltului 5,8/2012). Cartea cuprinde biografiile a 163 de clerici, cântăreţi bisericeşti şi civili cu studii teologice, care au trecut prin închisori şi lagăre de muncă, au avut domiciliu obligatoriu sau au fost mutaţi forţat la alte parohii şi este un reper al rezistenţei împotriva ideologiei comuniste în aceste meleaguri. La Biblioteca Judeţeană,,Ion Minulescu din Slatina a fost lansat sâmbătă 16 noiembrie 2013 vol. XIII al publicaţiei,,studii Slătinene, volum coordonat de Ion Ivaşcu şi Bogdan Bădiţoiu. Volumul aduce un omagiu profesorului Dan Bodea.La lansare au fost prezenţi profesorii bucureşteni Dan Bodea şi Ion Constantin, profesorul Cristian de la Giurgiu, numeros public în special tineri. Joi 31 octombrie 2013 la parterul Arhivelor Naţionale Olt a fost vernisată expoziţia,,firme, reclame, comercianţi de altădată. În cadrul expoziţiei au fost prezentate imagini cu vechi comercianţi din Olt şi Romanaţi precum şi o interesantă colecţie de chitanţe ale unor firme din Slatina.Cu această ocazie a avut loc o masă rotundă la care au participat specialişti din cadrul Serviciului Judeţean Olt al Arhivelor Naţionale şi al Muzeului Judeţean Olt. 80

81 GENERALI DIN ROMANAŢI - GHEORGHE MARINESCU Dumitru Botar Dacă ţinem cont de activitatea desfăşurată şi de răsplata primită a fost cea mai importantă personalitate militară pe care a dat-o Caracalul şi Romanaţiul, fiind singurul militar din Romanaţi decorat de două ori cu ordinul Mihai Viteazul, clasa a III a cu spade. A văzut lumina zilei în oraşul Caracal (13 XII 1893), tatăl său fiind funcţionar judecătoresc iar mama Aneta, casnică, îndrăgind din copilărie meseria armelor, pe care care mai târziu a onorat-o cu profesionalism. Între urmează Şcoala Militară de Ofiţeri activi de infanterie, fiind avansat sublocotenent şi repartizat la Regimentul 18 Infanterie Gorj, cu care participă în calitate de comandant de pluton la cel de-al doilea război balcanic, primind pentru bravura arătată medalia Avântul Ţării. În aprilie 1914 este mutat la Batalionul 5 Vânători, iar la 1 iulie acelaşi an devine locotenent, intrarea României în războiul de reîntregire (15 august 1916) găsindu-l comandant de companie la Regimentul 43 Infanterie. Luptă împotriva trupelor austro-ungare în Carpaţi şi pe Valea Jiului (cota 1625). La 1 septembrie 1917 este avansat căpitan, activând la Regimentul 5 Vânători, tot comandant de companie, dovedind şi aici curaj, iniţiativă, devotament, calităţi care-i aduc Ordinul Sf. Stanislas clasa III-a cu spade şi fundă (1917), Ordinul Coroana României cu panglică şi spade în grad de cavaler (1918) şi Crucea Comemorativă a războiului (1918). Parcursul carierei militare cunoaşte o ascensiune impresionantă: 1923, maior la Comandamentul Diviziei 2 Munte, 1933 locotenent-colonel, 1 octombrie 1933 Comandant la Batalionul 4 Vânători de Munte, 1935 Comandant la Batalionul I Grăniceresc, 1938 Colonel, promovat la comanda Şcolii de subofiţeri activi de infanterie nr. 1, 1939 comandant al Grupurilor 7 şi 1 Vânători de Munte. A luptat pe frontul de est şi pe cel de vest, dovedind calităţi umane şi profesionale deosebite, depuse pentru îndeplinirea sarcinilor ce le avea pe linia Oltului de colonel comandant al Grupului 1 Vânători de Munte fiind decorat cu Ordinul militar Mihai Viteazul clasa III-a, pentru curajul, energia 81

82 şi spiritual de sacrificiu aşa cum reiese din Decretul Regal nr din 6. X La 23 august 1944, avea gradul de general de brigadă, fiind trimis să lupte în vest alături de coaliţia Naţiunilor Unite deţinând şi aici funcţii importante: comandant al Diviziei 20 Infanterie şi al Diviziei 6 Infanterie. La începutul lui septembrie 1944, Divizia 20 infanterie instrucţie comandată de generalul Gheorghe Marinescu participă la respingerea inamicului care atacă pe direcţia Cluj-Turda, fiind citat prin Ordinul de zi nr. 411/ 3 XI 1944, de către generalul Gheorghe Avramescu, comandantul Armatei a 4 a române, în care se spunea:,în operaţiunile pentru cucerirea Transilvaniei de Nord Divizia 20 Infanterie de sub conducerea generalului Marinescu Gheorghe s-a distins în mod deosebit. Pentru meritoasele fapte de arme săvârşite pe câmpul de onoare, citez Divizia 20 Infanterie şi pe comandantul său prin ordin de zi pe Armata a 4- a. La plecarea de la comanda acestei Divizii, generalul Gheorghe Marinescu spunea: Las comanda după ce prin vitejia voastră am zdobit inamicul cotropitor şi am mutat graniţa la locul ei din totdeauna. Preluând comanda Diviziei 6 Infanterie, a condus-o cu deplin succes în luptele de pe valea Hernadului (Ungaria), cât şi pe teritoriul Cehoslovaciei, participând la 23. I la eliberarea oraşului Roznava iar în 28. I a localităţii Tisovec, fapt ce i-a atras din partea comandantului Corpului 2 armată o apreciere frumoasă,,,o figură de mare soldat, cu o temeinică pregătire. Pentru tot ceea ce a făcut pe frontul antihitlerist, din vest, primeşte un al doilea ordin militar,,mihai Viteazul clasa III-a cu spade conform Decretului regal nr. 2467/ 4 august 1945, pentru curajul şi iniţiativa de care a dat dovadă pentru cucerirea oraşului Tisovec, în luptele din munţii Tatra Mică şi Valea Gronului. Din păcate, deşi în putere, odată cu instaurarea comunismului, este trecut în cadrul disponibil (1946), apoi în rezervă şi pensionat (1947) pentru ca alături de alţi generali şi demnitari patrioţi să fie încarcerat în puşcăriile comuniste de la Aiud, Gherla, Piteşti şi Jilava ( ). Ne-a părăsit în anul Filmul,,Pe aici nu se trece în regia lui Sergiu Nicolaescu, este un omagiu adus acestui general, care este şi eroul principal, pentru modul în care şi-a condus Divizia în lupta pentru eliberarea Transilvaniei de Nord. Moşia Ungureilor de-a lungul timpului Traian Zorzoliu Moşia şi satul Ungurei situate în Câmpia Boianului între râul Vedea şi pârâul Călmăţui, cunoscute prin documente de aproape o jumătate de mileniu, ca şi celelalte aşezări şi moşii din zonă au fost marcate de evenimente importante pentru istoria locurilor. Moşiile Ungurenilor au fost 82

83 traversate încă din evul mediu de drumuri comerciale şi strategice, fapt ce a favorizat dezvoltarea unor aşezări şi conace stăpânite de-a lungul timpului de personalităţi importante pentru zonă şi ţară. Aceste moşii formate din câmpuri roditoare şi păduri seculare au cuprins şi o populaţie stabilă, suficientă pentru cultivarea acestor întinderi de pământ. Aşezarea unor asemenea moşii de-a lungul unor drumuri principale şi pline de rod au stârnit interesul multor proprietari, arendaşi sau negustori de pământuri să intre în posesia lor. Poate tocmai de aceea moşiile din Boianu vor cunoaşte schimbări numeroase de proprietari, urmate de noi hotărnicii la vânzarea de terenuri sau neînţelegeri pe hotare. Dintre moşiile cele mai importante ale Câmpiei Boianului amintim pe cele care purtau numele moşnenilor sau satului: Drăgăneşti, Stoicăneşti, Comani, Bărbăteşti, Dragna, Corbu Muşat, Momiceni, Văleni, Ghioca, Ungureni sau moşiile moşnenilor din Alimăneşti sau Momiceni. Vânzările şi zestrea urmaşilor au fărâmiţat în aceste secole trupurile moşiilor ajungând uneori ca numărul proprietarilor să depăşească de mai multe ori numărul acestora. Dintre moşiile enumerate mă voi opri asupra celei ce a fost sursa de existenţă a satelor Ungurei şi Tituleşti precum şi a familiilor proprietarilor acestora. Moşia Ungureilor, confundată uneori cu a Bărbăteştilor sau Beldimanca, s-a aflat între râul Vedea şi pârâul Călmăţuiul Sec, continuându-se până la Călmăţuiul Mare în Corbu (Muşat). Aceste moşii au fost constituite din două trupuri mari din care spre sfârşitul secolului al XVIII-lea să se formeze cel de-al treilea trup al moşiei celei mici-moşia Tituleştilor. Parte din moşia Ungureilor a fost menţionată pentru prima dată la 1542, moşia Corbu, când în satul Corbu a apărut un martor la hotărnicia moşiei Dăneştilor. Mai târziu satul a dispărut şi a fost menţionată decât moşia Corbu sau Muşat. Ea era situată în capul moşiei Dragna ce a aparţinut boierilor Manoleşti din Drăgăneşti. Spre sfârşitul secolului al XVIlea moşia Ungureilor a fost stăpânită de Muşa, sora lui Drăghici (vezi Iancu Stan Toma De la Bacea la Tituleşti, pag. 229). În apropiere de aceştia avea proprietate la Nucet, Vălsan fiul lui Dobre şi al lui Bastin Turcu. În vremea lui Mihai Viteazul, Dobrin logofătul (Idem, pag. 229), nepotul lui Bastea Gheorghe postelnicul (1591), cumpără moşia Bărbăteşti-Ungurei şi ocine în Nucet şi satul cu toţi rumânii câţi s-au aflat de la nepotul său Stoica, feciorul lui Drăghici vistierul, pentru suma de aspri şi un cal. Moşia şi satul Bărbăteşti dispărute mai târziu au fost jumătate ale lui Mitre fiul lui Ionesco pârcălab de Ştirbeşti iar în timpul lui Mihai Viteazul fiul Voicăi, nepotul lui Stoica postelnic din Ungurei a cumpărat această jumătate de sat de la Mitre ca apoi Dobrin să o cumpere de la Drăghici. 83

84 Cealaltă moşie a Basarabeştilor a fost moştenirea lui Drăghici şi a sorei lui Muşa şi murind Drăghici a rămas Muşei de la care a cumpărat-o Dobrin (Muşa fiind căsătorită cu Radoslav din Ştirbeşti (Idem, pag. 232) În vremea lui Mihai Viteazul a fost constituită moşia Ungureilor de către logofătul Drăghici, moşie din care se mai păstrează şi astăzi mai mult de jumătate. De la Dobrin logofătul moşia va trece în stăpânirea fiului său Gheorghe postelnicul la 1624 şi apoi la Dobrin căpitanul de Ungurei, care la porunca voevodului Grigore Ghica a ucis în 1663 la Snagov pe postelnicul Constantin Cantacuzino. În 1666 Dobrin se judeca cu ceata crâmpoienilor, fraţi de ocină pe hotar şi voievodul Radu Leon îi face dreptate lui Dobrin dându-i în plus şi trupul de moşie Strâmba, mutând hotarul din Vâlceaua Adâncata mai sus spre Crâmpoia pe valea Strâmbei. Din cele două căsătorii ale căpitanului Dobrin au rămas ramuri de urmaşi: de Olt şi de Argeş. În această vreme unii dintre fiii lui Dobrin se vor numi Ungurelu. Danciul logofătul, fiul lui Dobrin căpitanul va vinde o parte din moşia Ungurenilor, trupul Momiceni lui Vodă Brâncoveanu şi o altă parte din aceeaşi moşie boierilor din Văleni. Aceste câmpuri nu se vor mai întoarce niciodată la moşia Ungureilor. Matei Ungurelu, frate cu Danciu vel clucer (Documente Munteneşti, vol.12, pag. 73) şi paharnic în 1778 va sta la Ungurei. El va aşeza sat pe moşia Ghimpaţi -Teleorman, precum şi satul Tituleşti în În acea vreme Matei era biv vel vistier. Din cele două trupuri de moşie Ungurei şi Bărbăteşti se va delimita o a treia moşie purtând numele satului nou înfiinţat, moşia Tituleştitilor. Această moşie făcea parte din moşia Ungureilor şi se mai numea moşia mică (Hotărnicii din Olt, dosar 29\1864 DGAS). Celelalte trupuri Bărbăteşti şi Ungurei datorită înzestrărilor, dar şi a vânzărilor s-au fărâmiţat, pe când moşia Tituleştilor a trecut prin mâini mai puţine şi a rămas în hotarele lăsate de Matei Ungurelu. Moşia Tituleşti a ajuns prin zestre dată la fete în posesia fraţilor Ioniţă Rădulescu, polcovnic şi Grigore Rădulescu, logofăt şi clucer de Bucureşti. Această moşie a trecut prin vânzare la 19 martie 1856 în proprietatea Protopopului Nae Economu cu toate îmbunătăţirile produse şi acareturile, pentru suma de lei. Celelalte două trupuri vor ajunge în stăpânirea urmaşilor boieri Ungurei de Olt: Gheorghe, Dumitrache, Niculae, Andrei şi Alexandru. Unii dintre aceştia vând posesiunile lui Dinu Burcă în 1816 (Alexandru Ungurelu). Alte trupuri date zestre fetelor ajung în proprietatea soţilor boieri: Milcoveanu, Berindei, Plopeanu, Perieţean, Ghioceanu, Greceanu, Jianu şi Smaranda Unguroaica, cea care ţine trei bărbaţi, ultimul Zamfir Burcă, frate cu Dinu Burcă, cel care o şi moşteneşte în Între aproape toţi aceşti boieri arendează proprietăţile lor din Ungurei şi Bărbăteşti protopopului Nae 84

85 Iconomu pe doi sau trei ani cu 10 sau 20 de galbeni pe an. În a doua jumătate a veacului al XIX-lea, proprietăţile moşierilor Bărbăteşti, Ungurei şi Tituleşti se concentrează pe trei proprietăţi: 1. Neamul lui Burcă din Roşiori de Vede. 2. Raicu Iota din Piteşti. 3. Protopopul Nae Iconomu din Ungurei. Neamul Burcă. O parte din moşie ajunge la Zamfir Burcă prin moştenirea Smarandei Unguroaica şi o lasă apoi fratelui său Călin Burcă în Călin Burcă lasă averea fiului său Gh. Burcă, devenit socrul lui N. Titulescu în În anul 1924, Gheorghe Gh. Burcă, fiul lui Gh. C. Burcă este chemat la tribunalul Ilfov, secţia III civilo-corecţională, spre înfăţişare în procesul pentru ieşirea din indiviziune ce a fost intentat de către reclamanta Lucia V. Puşcariu (fostă Burcă), sora lui Gh. G. Burcă. Lucia V. Puşcariu şi Ecaterina Burcă. soţul acesteia Victor Puşcariu cereau prin avocatul lor George Bădescu ieşirea din indiviziune a întregii averi rămasă în urma defunctului Gheorghe C. Burcă, cât şi a averii rămase pe urma defunctei Maria Gh. Burcă şi să se împartă în părţi egale între cei 7 co-moştenitori. La proces au fost citate următoarele persoane: 1. Aurelia Numa Frumuşeanu şi Numa ca soţ, ambii domiciliaţi în Tg. Jiu. 2. Constanţa Sever Pleniceanu şi Sever Pleniceanu ca soţ, domiciliaţi în Bucureşti, str. Cantacuzino, nr Ecaterina Nicolae Titulescu şi Nicolae Titulescu ca soţ, ambii reprezentaţi de avocatul N. Raicoviceanu.4. Lucreţia Radu Pancu şi soţul ei, Radu Pancu, ambii cu domiciliul în Bucureşti, str. Pompiliu Eliade, nr Gheorghe Gh. Burcă cu domiciliul în S. U. A. (New York City 51, West - 82 nd. street ), ca reprezentant al minorilor Casele Burcă din comuna Nicolae Titulescu incendiate în săi, copiii 1907 de răsculaţi. Nu au mai fost refăcute. George şi Jean Gh. Burcă. 5. Albert Ottulescu, domiciliat în Bucureşti, în calitate de cumpărător al dreptului succesoral revenit lui Gheorghe Gh. Burcă, din averea tatălui său Gheorghe C. Burcă. 6. Eugeniu Gh. Burcă, domiciliat în comuna Tituleşti, cătunul Ungureni, judeţul Olt. 7. Lucia V. Puşcariu şi V. 85

86 Puşcariu ca soţ, ambii domiciliaţi în Bucureşti, str. Pompiliu Eliade nr.1. Aurelia (Amalia), Constanţa, Ecaterina, Lucreţia, Lucia, Gheorghe şi Eugeniu erau copiii lui Gh. C. Burcă şi ai Mariei Burcă. Fiicele şi băieţii lui Gh. C. Burcă au primit suprafeţe de teren sau alte bunuri din partea tatălui şi mamei lor, fie cu ocazia căsătoriilor fie ca donaţii ulterioare. Reclamanta Lucia V. Puşcariu cerea de asemenea, printre altele, aducerea la masa succesorală şi a sumei ce a rezultat din vânzarea recoltei pe anul 1920 pe porţiunea Moşiei Ghimpeţeni donată de defunctul Gh. C. Burcă lui Gh. G. Burcă şi pe care şi-o rezervase defunctul Gh. C. Burcă, neputând-o recolta, căci a murit înainte de recoltare. Prezentăm în continuare situaţia proprietăţilor copiilor lui Gheorghe C. Burcă (1924): Soţii Ungurelu, cumnaţi cu N. Titulescu. - Aurelia (Amalia) Gh. Burcă (Frumuşanu) Moşia Ghioca din comuna Crâmpoia, judeţul Olt, în întindere de 205 ha şi locul pe care se aflau clădite conacele familiei Burcă în suprafaţă de 4 ha. Aurelia Burcă mai avea în posesie, în anul 1924, o parte dintre construcţiile aflate în componenţa conacelor familiei: o casă de locuit pentru proprietar, o casă de locuit pentru servitori, o magazie pentru grâu, un grajd pentru cai, două pătule pentru porumb, un şopron etc. - Constanţa Gh. Burcă (Pleniceanu) Moşia Bărbăteşti din comuna Crâmpoia, judeţul Olt, în întindere de 186 ha şi 1700 m pătraţi. - Ecaterina Gh. Burcă (Titulescu) Moşia Codru de loc zis şi Codru Ungurei din comuna Tituleşti, jdeţul Olt, în suprafaţă de 172 ha. - Lucreţia Gh. Burcă (Pancu) din Moşia Ungurei comuna Tituleşti, judeţul Olt-a primit 150 ha. - Lucia Gh. Burcă (Puşcariu) din Moşia Ungurei-comuna Tituleşti, judeţul Olt-a primit 150 ha. - Gheorghe Gh. Burcă din Moşia Ghimpeţeni-comuna Ghimpeţeni, judeţul Teleorman-a primit 143 ha, prin donaţie. - Eugeniu Gh. Burcă din Moşia Ghimpeţeni-comuna Ghimpeţeni, judeţul Teleorman - a primit 150 ha, prin donaţie. Tot în posesia lui Eugeniu Burcă din comuna Tituleşti, cătunul Ungurei, judeţul Olt, în anul 1924 se mai 86

87 găseau case şi acareturi aflate în incinta primului conac: o casă de locuit pentru proprietar construită din cărămidă aparentă şi aşezată pe pivniţă boltită, o altă casă de locuit pentru proprietar construită din cărămidă, tencuită şi învelită cu tablă, o casă de locuit pentru personal construită din cărămidă şi învelită cu tablă, o casă pentru spălătorie construită din cărămidă, tencuită şi învelită cu tablă, un chioşc din cărămidă aparentă, o gheţărie din cărămidă, un coteţ pentru păsări din cărămidă, învelit cu tablă etc. Tot aici se mai găseau un puţ adânc de 30 m, o pompă de apă sistemică cu doi cilindri şi două bazine (rezervoare mari din beton). Conacul al doilea al familiei Burcă se afla peste drum de primul şi era compus din: o casă de locuit pentru personal construită în faianţă şi învelită cu tablă, un şopron din lemn acoperit cu tablă, o magazie pentru cereale construită din cărămidă aparentă, învelită cu tablă de zinc ondulată, un pătul de lemn pentru porumb, un grajd de nuiele lipit cu pământ şi învelit cu tablă (Regatul României, Monitorul oficial din 16 februarie 1924, Nr. 42, pag. 1955). Raicu Iota negustor din Piteşti. Cumpără moşia de la ginerii lui Dobrin Ungurelu şi regrupează moşia Bărbăteşti, dar falimentează cu negustoria şi moare în Pe la 1882, parte din averea lui Raicu Iota ajunge în proprietatea lui Tudor Peia şi o parte lui N. Izvoranu. După moartea lui Raicu Iota, urmaşii acestuia cu Tudor Peia şi Nicolae Iconomu se judecă pe hotarul moşiei, dar rămâne neschimbat. În actele judecătoriei de Olt este scris Protopopul Nicolae Iconomu de către tribunal şi sub numele de Nicolae Ungurelu, nume ce Casa lui Nicolae Titulescu din nu şi l-a atribuit niciodată bunicul lui comuna cu acelaşi nume. Nicolae Titulescu. Tot la jumătatea veacului al XIX-lea, Nicolae Iconomu este numit Nicolae Ungurelu, dar tot de diverse administraţii, fapt ce a condus la ideea că Protopopul Nicolae Iconomu este descendent din boierii Ungurelu. Adevărul este că s-a născut în Ungurei şi tatăl său a fost ţăran scutelnic. Protopopul Nae Iconomu. După ce ţinuse în arendă parte din moşiile Ungurei şi Bărbăteşti, reuşeşte să cumpere cea mai mare parte din teren, astfel că la 30 martie 1864 face hotărnicia cu Gh. Stravolca şi găseşte 87

88 3515 pogoane. La reforma agrară din 1864, cel mai bogat boier din Ungurei era Protopopul Nae Iconomu, urmat de C. Burcă, fraţii Ungurelu Zamfir şi Constantin, Anghel Ungurelu, M. Rădulescu şi Ştefan Jianu. La sfârşitul secolului al XIX-lea cei mai mari proprietari din satul Ungurei erau C. Burcă şi Maria Titulescu, soţia defunctului Ion Titulescu, iar la începutul secolului al XX-lea cel mai mare proprietar era Nicolae Titulescu, care avea peste 500 hectare teren din fosta moşie a Ungureilor şi Tituleştilor. Acest pământ a fost expus expropierilor şi din el Nicolae Cristelniţă Titulescu cu a iniţialele lăsat prin Prot. testament N. Iconomu. 100 ha Academiei Române ( trupul de moşie Strâmba ), iar restul moşiei lui Nicolae Titulescu, moştenire de la Protopopul N. Iconomu se află astăzi în posesia locuitorilor comunei N. Titulescu. Piatră funerară a protopopului Nae Iconomu:,,Aici se odihnescu întru fericire ossele repossatului PSS Protopopu Nicolae Iconomu născutu în annul 1800 la Ungurei, preotu în 1826, protopopu de la 1 ianuarie 1838 penă la 1864, mortu la 31 august dimineața Socia sa iubită şi nemângâiată, cei doi scumpi copii ai sei trişti şi plini de durere a ridicatu acest monumentu în memoria sociului şi părintelui lor ca semnu de adânc respectu şi iubire nemărginită. Trecătorule rogăte pentru densulu. 88

89 Insemnări pe cărţi ale parohiei Brâncoveni- Olt Ion D. Tîlvănoiu, Munteanu Ştefan (Şcoala Gimnazială,,Voievod Brâncoveanu - Brâncoveni), Munteanu Lucica (Şcoala Gimnazială Greci- Osica de sus) Însemnările pe cărţile vechi de cult pot reconstitui evenimente şi perioade istorice şi pot contribui la elucidarea unor aspecte necunoscute legate de istoria locală. Cei prin mâna cărora au trecut de-a lungul timpului aceste cărţi au simţit nevoia să însemne pentru cei viitori cu cerneală ori creion lucruri privitoare la comunitatea în care se găseau, relatând evenimente dramatice care au zguduit viaţa comunităţii. Cutremure, incendii, invazii de lăcuste, boli, naşteri, hirotoniri de preoţi, însemnări despre starea timpului, despre toate au scris,,cu mână de ţărână preoţi ori ştiutori de carte din vechime. Reproducem în cele ce urmează câteva însemnări păstrate pe vechile cărţi de cult ale bisericilor din Brâncoveni-Olt, localitate încărcată de istorie. [1] 1906, mai 28. I. Stănescu, cântăreţul bisericii din satul Brâncoveni, judeţul Romanaţi, descrie starea vremii şi inundaţiile provocate de revărsarea Oltului.,,1906, mai 28 s-a terminat serviciul penticostarului şi fiind timp ploios a venit apa Oltului mare, au înecat comunele vecine. I. Stănescu, cântăreţ.[însemnare făcută la sfârşitul,,penticostarului, fără an, fără localitate, carte aflată la m-rea Brâncoveni]. [2] 1909, ianuarie 17. Consemnarea stării timpului la începutul anului 1909.,,Astă-zi anul 1909 ianuarie 17 au fost ger fără măsură. I. Stănescu- cântăreţ. [Însemnare făcută la sfârşitul cărţii,,sfânta şi Dumnezeeasca Evanghelie tipărită la Buda, fără an, carte aflată la m-rea Brâncoveni]. [3] 1909, mai 24 C.S.Tărţopan, cântăreţul bisericii din satul Brâncoveni consemnează starea vremii.,,1909 mai 24 s-a ter[minat] p..[loc rupt] şi a fost secetă de ploaie.i. Stănescu. C.S.Târţopan cântăreţ. [Alături adăugat cu alt scris:] Am văzut şi eu scrisul acesta. Iacob Popescu, învăţător, diriginte al şcoalei Brâncoveni-Romanaţi. 15/28. V. 916.[Însemnare la sfârşitul unei,,evanghelii a m-rii Brâncoveni]. [4] 1913, iunie 29. Cei doi cântăreţi ai bisericii din satul Brâncoveni consemnează cutremurul de pământ petrecut în acest an şi începerea războiului balcanic.,,astăzi anul 1913 iunie 29 am scris aici că la 1 iunie, sâmbăta pe la ora 11 s-a cutremurat pământul şi tot în această lună în 23 de zile s-au mobilizat armata română ca să deschidă războiu[l] în contra bulgarilor că sunt fără de ruşine. Ion Stănescu- cântăreţ; C.S.Târţopan; Vasili Georgescu- cântăreţ. [însemnare făcută la sfârşitul,,mineiului pe iunie tipărit la Bucureşti în anul 1852, carte păstrată la biserica din Brâncoveni, jud. Olt]. [5] 1913, septembrie 16. Însemnare despre ivirea epidemiei de holeră şi locuitorii din Brâncoveni care au decedat.,,1913 septembrie 16 Au murit de holeră locuitori[i] Ion Dulgheru, Gheorghe Creţan şi Ştefan Păun Călin şi a fost oprită comuna 12 zile.[ Însemnare pe un,,minei din luna septembrie tipărit în 1852, carte aflată la Mănăstirea Brâncoveni, Jud. Olt]. [6] 1913, octombrie, 25. Ion Stănescu, cântăreţul parohiei Brâncoveni descrie cutremurul din 1913, începerea războiului balcanic şi ivirea holerei printre locuitorii comunei Brâncoveni.,,Astăzi 25 octombrie 1913, sâmbătă, am scris aici că în anul acesta la

90 iunie s-a cutremurat pământul şi la 23 s-a mobilizat armata în contra bulgarilor şi au ţinut acest răzbel până la 1 septembrie când s-a desconcentrat toată armata şi în urmă s-a ivit boala [de] holeră, din care am suferit mai toţi locuitori[i] şi au murit 9 locuitori şi spre memorie şi ţinere de minte am subscris ticălosul şi păcătosul cântăreţ al acestei parohii. Ion Stănescu. [Însemnare pe un,,minei al lunii octombrie tipărit în Însemnarea făcută pe ultima filă a exemplarului se află sub formă volantă la Arhivele Statului Olt]. [7] 1915, aprilie 18. Însemnări despre starea timpului la începutul primăverii anului 1915.,,Spre ştiinţă că: În ziua de 15 aprilie 1915 a fost o ploaie cu zăpadă iar noaptea a nins şi a fost frig încât s-au stricat florile de prin pomi, din care foarte puţin[e] a[u] rămas bune. Scris de mine, Vasile I. Popescu, cântăreţ. 1915, aprilie 18. [Însemnare la începutul unui,,catavasier tipărit la Bucureşti în 1898, carte aflată la m-rea Brâncoveni]. [8] 1915, mai 3. Nicolae Avramescu, parohul bisericii din satul Brâncoveni, relatează despre repararea bisericii- mănăstire şi imposibilitatea de a o zugrăvi datorită războiului european.,,astăzi 3 mai, dumineca 1915 slujind Sf. Liturghie în această biserică-bolniţă fiind biserica cea mare în reparaţie încă din Astăzi fiind gata pentru zugrăvit şi din cauza marelui război european fiindu-i şi Ţări[i] noastre teamă, toate lucrările stau în amorţire. Am semnat spre memorie eu, Preot Nicolae Avrămescu născut în comuna Dranoveţii în anul 1867[?], hirotonisit preot pe sema Biserici[i] sf. Nicolae din comuna Boşoteni în anul În anul 1881 m-am permutat în această comună Brâncoveni, cătunul Văleni, unde am stat până în anul 1898 când am fost numit paroh şi mutat în reşedinţa comunei Brâncoveni slujind la toate bisericile: Mărgheni, Brâncoveni, Mănăstire şi Văleni. Paroh N. Avramescu. [Însemnare făcută pe fila albă de la sfârşitul cărţii,,dumnezeeasca Evanghelie, tipărită la Bucureşti în anul 1856, carte aflată la m-rea Brâncoveni]. [9] 1916, februarie 21. Însemnare privind decesul Reginei Elisabeta, soţia Regelui Carol I.,,În anul acesta 1916 februarie 21 au murit Regina Elisabeta îngropată lângă soţul său Carol I Rege al României la Curtea de Argeş, mort în 1914, sept. 27. [Însemnare făcută pe fila albă de la sfârşitul cărţii,,dumnezeeasca Evanghelie tipărită la Bucureşti în anul 1856, carte aflată la m-rea Brâncoveni]. [10] 1916, august 15. Ion Stănescu, cântăreţul bisericii din satul Brâncoveni, notează începerea operaţiilor militare de către armata română şi eliberarea Transilvaniei.,,1916 august 15 s-au sunat mobilizarea în contra Austro-Ungariei şi am căzut robiţ[i] la 1 noiembrie şi am stat cu armatele aliate, austro-ungaro-germane până în 1918 octombrie 26 când într-o noapte au plecat. Şi la 28 octombrie tot acelaşi an s-au sunat din nou mobilizarea şi am cucerit Transilvania. Şi astăzi armatele sunt tot concentrate şi am suferit multe neajunsuri din partea nemţilor, că ne având timp a scrie rămâi numai cu atât. I. Stănescu. [Însemnare pe un Minei al lunii octombrie tipărit în 1852 la m-rea Neamţului. Cartea s-a aflat la m-rea Brâncoveni. Fila de la sfârşitul Mineiului cu această însemnare se păstrează în fondul de foi volante de la Arhivele Statului Olt]. [11] 1916, septembrie 5. Nicolae Avramescu, parohul bisericii din satul Brâncoveni, judeţul Romanaţi, consemnează începutul operaţiunilor armatei române de eliberare a Transilvaniei, precum şi catastrofa de la Turtucaia.,,Anul acesta, 1916 august 15, noaptea, adică de la 14 spre 15 pe la

91 s-a sunat mobilizarea. Ţara a crezut că are să se bată numai pentru Transilvania, dar de unde, căci îndată i-a declarat rezbel Austro-Ungaria şi Germania, Bulgaria şi Turcia. Dar armata noastră destul de diplomată, fără să aştepre Austria, în au trecut Carpaţi[i] şi a început cu lupte grozave să înainteze spre Alba Iulia, cetatea lui Mihai Viteazu. Dar şi bulgari[i] daţi dracului şi ei, ne-au luat fără veste din Cadrelater, adică la Turtucaia, unde s-a omorât multă lume şi au şi capturat această parte. Pă astăzi 5 sept se dau lupte sângeroase pe toate fronturile adecă în Austria şi înspre Bulgaria spre.[ilizibil]. Paroh N. Avramescu. [Însemnare făcută la începutul foii pe o,,panahidă, fără an, aflată la m-rea Brâncoveni]. [12] 1916, noiembrie 8. Nicolae Avramescu, parohul bisericii din satul Brâncoveni, consemnează pregătirile României de a intra în război pentru eliberarea Transilvaniei şi ocuparea unei părţi a Olteniei de către trupele germano-austroungare.,,astăzi 8 noiembrie 1916, marţi, slujind în această sfântă biserica cea mare, mănăstirea Brâncoveni, este în reparaţie încă din anul Am însemnat spre ţinere de minte, că în anul acesta 1916 luna august 15 s-a sunat mobilizarea intrând şi ţara noastră în marele război european, plecând contra Austrii, dar vrăjmaşi[i] germani, bulgari, şi turci ne-au înconjurat toată ţara, deşi armata noastră intrase peste munţi, dar fiind ţara cu armata puţină ne-au dat înapoi, ba din contra până astăzi au năvălit în ţara noastră, ajungând în Oltenia până aproape de Craiova fiind îngroziţi de această năvălire intrând în ţară mai pe toate fronturile. Paroh N. Avramescu, slujitor Sf. biseri[ci] fiind în etate de 60 de ani. [Însemnare făcută pe fila albă de la sfârşitul cărţii,,dumnezeeasca Evanghelie. Tipărită la Bucureşti în 1856, carte aflată la m-rea Brâncoveni]. [13] N. Avramescu de la parohia Brâncoveni consemnează izbucnirea războiului balcanic, a epidemiei de holeră şi a morţilor din această localitate precum şi angajarea armatei române în acţiunile militare de eliberare a Transilvaniei.,,Din anul 1913 s-a[u] început ani de întristare, căci armata noastră română au trecut în ţara bulgărească să facă pace între statele balcanice, din care cauză s-a[u] îmbolnăvit de holeră mulţi din soldaţi, ba cu ei s-a dus acest flagel şi în ţară, căci chiar la noi în Brâncoveni au murit oameni de holeră. Apoi d-atunci s-au început resboiu[l] evropean. Căci şi ţara no[a]stră a mobilizt pe no[a]ptea de 13 spre 14 august 1916, a plecat peste munţi, dar bulgarii ne-a[u] luat şi ei pe la spate şi ne-a[u] bătut toată armata [care] au fugit în Moldova. Paroh N. Avramescu. [Însemnare făcută la sfârşitul cărţii,,sfintele şi Dumnezeeştile Liturghii tipărită la Rm. Vâlcea, 1862, carte aflată la m-rea Brâncoveni]. [14] 1917, ianuarie 1. Preotul Nicolae Avramescu rememorează etapele acţiunii de ocupare a ţării de cître armatele germano-aostro-ungare, prizonierii luati de aceste trupe şi încercarea acestora de a fugi din prizonierat.,,pe 1 noiembrie acest an 1916 armata germană cu aliata Austria au respins armata noastră care trecuse peste munţi şi până la 14 noiembrie curent au intrat în ţara noastră pe toate fronturile şi în seara de 14 am lăsat post cu armatele inamice până în apa Oltului, când au trecut şi Oltul, şi armata noastră au sfărâmat toate podurile de fier de pe apa Oltului, dar germani[i] pricepuţi au trecut pe unde ai noştri nu se aşteptau adică pe la Stoeneşti fiindcă podu[l] n-a prea fost stricat. Au trecut mai cu înlesnire şi i-a luat pe la spate. Au luat-o de fugă şi în 10 zile armatele germane au ajuns la Bucureşti, prădând şi fărâmând tot în drumul lor. Astăzi când scriu, sântem informaţi că armatele germane se bat la Focşani. Alte zvonuri spun că au trecut şi Iaşul. Alţi[i] că au luat şi Moldova toată şi că restul de armatele noastre au 91

92 trecut în Rusia. Din zvon se spune că armata noastră aproape jumătate este prizonieră, chiar pe aici au trecut peste 2 mii prizonieri de ai noştri. Chiar aici au dormit, în câmpia unde se făcea bâlciu. Aceste 2 mii de prizonieri au fost conduşi numai de 20 de germani. Noaptea au făcut foc cu araci[i] cei nalţi de la viţele de altoi şi cu gardul de pe marginea drumului, se zice că noaptea au fugit mai mult de 100 prizonieri, despre ziuă au umblat mulţi prizonieri prin sat să adune de-ale guri[i] căci mureau de foame nu numai cu trupurile dar chiar şi cu un car în care strângea[u] tot felul de alimente. Am scris spre memorie astăzi 1917 ian. 1. Paroh N. Avramescu. [Însemnare făcută la începutul foii pe o,,panahidă, fără an, aflată în păstrare la m-rea Brâncoveni]. [15] 1917, iunie 28. Nicolae Avramescu, parohul bisericii din satul Brâncoveni, notează că autorităţile germano-austro-ungare de ocupaţie au ridicat din sate clopotele bisericilor.,,am însemnat să se ştie că astăzi miercuri 28 iunie 1917 s-a[u] luat clopotele de la biserici pe cel de la parohul din Văleni şi 2 ale mănăstiri[i], adică 4 clopote, a lăsat numai pe cel mic d-aici. De la mănăstire le-au luat unguri[i] fiind în război mondial România. Paroh N. Avramescu. [Însemnare făcută pe fila albă de la sfârşitul cărţii,,dumnezeeasca Evanghelie., tipărită la Bucureşti în anul 1856, carte aflată la m- rea Brâncoveni]. [16] N.Abramescu, preotul din comuna Brâncoveni, judeţul Romanaţi consemnează izbucnirea primului război mondial, intrarea României în război, ocuparea unei părţi din ţară şi jafurile practicate de ocupanţi.,,anul acesta 1917, am însemnat să se ştie despre războiul mondial, adică războiul cel cumplit, cum n-a fost de când a fost lumea, război pe pământ, pe toate apele: mări şi oceane, ba ce e mai mult şi în văzduh, cu aeroplane şi zepeline. S-a început mai întâi Austria cu Serbia în anul 1914 şi apoi să te ţii, s-a aprins focul cum spuneam, peste toate ţările [şi] cu noi Ţara Românească. S-a sunat mobilizarea, noaptea de 14 spre 15 august A[u] plecat armatele peste munţi, dar ce folos că, pe ziua de 14 noiembrie 1916 au lăsat post cu trupele germane aici în sat. Ne-a[u] jefuit cum le-a plăcut dar şi ai noştri viteji au sfărâmat toate podurile de peste apa Oltului, dar nimic n-a împiedicat pe germani, căci după o săptămână au fost la Bucureşti şi de aici au înaintat. N. Abramescu, paroh Brâncoveni. [ Însemnare făcută pe un Catavasier aflat la m-rea Brâncoveni. Fila face parte din colecţia Foi Volante aflată la Arhivele Statului Olt]. [17] 1918, aprilie 17.Nicolae Avramescu, paroh la biserica satului Brâncoveni consemnează seceta din anii 1917 şi 1918.,,Pentru ţinere de minte am însemnat că iarna aceasta a anului 1917 spre 1918 n-a nins nici n-a plouat aproape deloc până astăzi 7 aprilie stil nou Paroh Nicolae Avramescu. (Însemnare făcută pe fila albă de la sfârşitul cărţii,,dumnezeeasca Evanghelie. Tipărită la Bucureşti în anul 1856, carte aflată la m-rea Brâncoveni]. [18] 1918, august 11. Nicolae Avramescu, paroh la biserica satului Brâncoveni, consemnează criza produselor agro-alimentare de bază: grâu şi porumb.,,atât iarna precum şi vara până astăzi n-a plouat aproape deloc. Bucate nu au fost aproape deloc. Este o scumpete nemaipomenită. Băniciorul de grâu sau porumb este astăzi 15 şi 20 lei şi cu atât, nu se găseşte. Lucru nepomenit şi neauzit. 1918, august 11. [ Însemnare făcută pe fila albă de la sfârşitul cărţii,,dumnezeeasca Evanghelie tipărită la Bucureşti în anul 1856, carte aflată la m-rea Brâncoveni]. [19] 1918, august 26. Consemnarea preotului bisericii din satul Brâncoveni privind încetarea războiului şi obligaţiile ce trebuie să le achite locuitorii din zona de ocupaţie germano-austro-ungară. 92

93 ,,Pe la martie 1918 au făcut pace, de nevoie, ţara noastră cu germani[i], dar ce folos că războiul nu se stinge deşi noi sântem împăcaţi, dar dăm tot ce trebuie pentru armatele de ocupaţie. Armata nici până astăzi nu s-a terminat de demobilizat din Moldova, unde stă de la , August 26. Paroh N- Avramescu. [Însemnare făcută pe fila albă de la sfârşitul cărţii,,dumnezeeasca Evanghelie tipărită la Bucureşti în 1856, carte aflată la m-rea Brâncoveni]. [20] 1919, martie 16 N. Avramescu, parohul bisericii satului Brâncoveni consemnează marea lipsă de cereale provocată de ocupaţia germano-austro-ungară.,,locuitori[i] din Brâncoveni şi mai tot judeţul s-au mai aprovizionat cu grâu şi porumb din judeţele Dolj, Gorj şi Mehedinţi, mai mult cu mijloace, adică cu boi, fiindcă mulţi n-au boi că i-au luat nemţii care au plecat tocmai cum pleacă iarna, i-a luat cum se zice vântul crivăţ. Asta tocma[i] după 24 oct.1918 şi până la naşterea D[omnului] n-a mai fost picior de strein, şi noi am rămas lefteri nu numai de hrană dar de toate cele trebuincioase. Astăzi sântem în sapă de lemn, mai cu deosebire hrana o să ne puie capu[l]. [Însemnare făcută pe fila albă de la sfârşitul cărţii,,dumnezeeasca Evanghelie. tipărită la Bucureşti în 1856, carte aflată la m-rea Brâncoveni]. [21] 1919 [martie-mai] Nicolae Avramescu, slujitor la biserica din Brâncoveni descrie marile greutăţi pricinuite de ocupaţia germano-austro-ungară.,,au fost zvon că s-a luat şi Moldova dar aliaţi[i] noştri francezi au pus stavilă [la] Mărăşeşti înconjurând armatele noastre şi au făcut minuni căci n-au putut să mai treacă în Moldova, căci au opus rezistenţă ca un zid uriaş, neputând vrăjmaşii sa-i mai spargă cu toate dibăciile şi meşteşugul lor. Au stat până în primăvara anului 1918 şi cu puterea lui D[umne]zeu a revoltat pe întreaga Rusie în contra Ţarului [?] şi, atunci germani[i] cu înlesnire a[u] capturat toată Rusia şi pe români i-a învrăjbit contra ruşilor care erea[u] aliaţi[i] noştri.germani[i] a[u] făcut pace nestatornică cu ruşi[i] şi apoi pe noi ne-a[u] d[e]mobilizat, adică armata care lupta în Moldova au dat drumul acasă. Dar ce se auzi până să se demobilizeze toată armata, veni zvonul că i-a respins pe aliaţi[i] germani de pe toate fronturile şi pe la Sf. Dumitru [26 oct stil vechi ] ne pomenirăm că pleacă de la noi întreaga [Komandatură de ] etapă care era în casele Prinţului Brâncovean de doi ani şi puse stăpânire peste tot ce aveau, peste 300 de cai. Întâi au stat germani[i] şi acum pe urmă ereau unguri, destul de greu să înduri 2 ani întregi cu străini[i] în ţară ce dracu or fi făcut cu atâtea lucruri? Au luat vitile de tot soiu[l] de aproape ne-a lăsat prea puţini boi de jug şi cai, colea câte o văcuşoară şi le-a lăsat 2 până în 4 la fiecare curte, de bucate mai viu ne-a lăsat, au luat lâna, au tăiat câini[i] şi-i fierbeau şi făceau săpun şi [indescifrabil] dracu ştie ce făceau cu ele au [indescifrabil] după câmp, [indescifrabil] netrebnice, rugi de mur cum spusei, au luat şi cenuşe, barim toate cămăşi şi velinţe, cu carăle, nu ne putem plânge căci pe toţi dau bani ba cine omora un şobolan lua bacşiş 50 de bani. Au rămas mari suvenir în capetele noastre, noroc de la D-zeu căci în primăvara anului 1919 am rămas fără picior de străin. Paroh N. Avramescu. [Însemnare făcută la începutul foii pe o,,panahidă, fără an, aflată în păstrarea bisericii de la m-rea Brâncoveni]. [22] 1919, aprilie 3, Ion Stănescu, cântăreţul bisericii din comuna Brâncoveni consemnează intrarea armatelor române în război şi ocuparea unor întinse părţi din teritoriul ţării, supus jafului sistematic de către armatele germano-austro-ungare.,,astă-zi anul 1919 luna aprilie 3, am scris aici spre ţinere de minte că în anul 1916 august 15 s-a sunat mobilizarea armat[e]i în contra Austro-Ungar[iei] şi după o lună de zile, bulgari[i] au declarat războiul nouă şi ast-feliu armata no[a]stră care erea trecută munţi[i] s-au retras şi la 14 noiembrie tot acelaşi an, au venit nemţi[i] la noi 93

94 în sat, ne-a[u] cucerit şi am stat cuceriţi până la 26 octombrie 1918 şi ne-a[u] luat şi cenuşa din vatră şi ne au lăsat săraci cu desăvârşire. Şi am suferit multe şi multe din partea lor şi am sub scris. Ion Stănescu, cântăreţ.[însemnare la sfârşitul cărţii,,sfânta şi Dumnezeeasca Evanghelie. Tipărită la Buda, fără an, carte aflată la m-rea Brâncoveni]. [23] 1919, aprilie 5. Parohul N. Avramescu de la biserica Sf. Nicolae din comuna Brâncoveni notează starea timpului.,, 1919 aprilie 5, ora 5,30 în vinerea patimilor am stat aproape toată ziua cu preotul paroh la această biserică parohială cu hramul Sf. Niculae de dimineaţa până la ora 4, au fost vânt tare şi nu numai a plouat şi am însemnat aici ca cântăreţ fiind la această parohie. Paroh N. Avramescu, Ion Stănescu- cântăreţ. [Însemnare făcută la sfârşitul cărţii,,epitaful sau slujba înmormântării Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos de Anton Pann, Bucureşti, 1853, carte aflată la m-rea Brâncoveni]. [24] 1919, aprilie 18. N. Abramescu, preot la parohia Brâncoveni face însemnare despre starea timpului, inundaţiile provocate de râul Olt şi starea sănătăţii locuitorilor din comuna Brâncoveni.,,Anul 1919 aprilie 18 au plouat toată ziua cu vânt şi frig. Am reparat câteva uluci la Tachiţă. Au roit doi roi, unul la 16 şi altul la 17 aprilie. Am însemnat să se ştie că nici o dată n-au roit aşa de timpuriu. Timpul favorabil pentru recoltă, căci sânt foarte frumos dezvoltate. Grâul, a început să-i dea spicu[l].rapiţa foarte mare şi aproape se scutură floarea. Însă prin pomi au rămas rod prea puţin din cauza vânturilor mari şi reci, ba şi puţină brumă. Toate bune dar apa Oltului viind prea mare, au înecat toată valea. Au făcut mari pagube prin satele de pe vale. Au fărâmat şi case. În sat bântuie tifosul exantematic. Aproape în fiecare zi este câte un caz mortal. Paroh N. Abramescu, comuna Brâncoveni. [ Însemnare făcută pe un Catavasier aflat în păstrarea mănăstirii Brâncoveni]. Publicaţii periodice din Olt şi Romanaţi Ion D. Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu PANDURUL, tribună de gând şi suflet românesc. Revistă şcolară.apare la Caracal de la 15 martie 1938 până în mai-iunie 1938,în total 3 nr.,ultimul dublu.redacţia şi administraţia str. Cezar Bolliac, nr.1 Caracal.Tipografia şi legătoria de cărţi Unirea Caracal. Apare sub conducerea unui comitet îndrumat de profesorul Gh. Constantinescu. Se pare că revista a apărut din îndemnul lui C. Şaban Făgeţel, directorul revistei craiovene Ramuri. În primul număr apare un Cuvânt Înainte sub titlul Apariţia revistei PANDURUL va fi odată (sic!) în istoria tineretului în care se spune: Drumul pe care porneste PANDURUL cultural este măreţ şi greu. Prin muncă, învingând greutăţile, la limită este datoria de astăzi a lui. Putem frânge păduri şi rostogoli munţi, numai uniţi fiind.şi aici vine munca cea grea la care se angajează PANDURUL. El vrea să fie a tineretului şi numai a lui. Aici se vor împlini năzuinţele macedoneanului cu ale olteanului, moldoveanului, ardeleanului sau chiar ale tinerilor români din alte ţări.asta vrea să fie PANDURUL şi va reuşi: revista tinerilor români din toate ţinuturile. Hotărâţi şi încrezători în biruinţa noastră, 94

95 înainte de a porni la drum, trimitem salutul nostru Pandurului- comandant M.S.Voevodul Mihai :Să trăieşti voevoade! În primul număr al revistei I.P.S.Vartolomeu publică Sfaturi şi binecuvântări arhiereşti iar în numărul 3 / mai-iunie 1938 semnalăm articolul O viaţă ce pare o legendă: Badea Cârţan, semnat de profesorul Gino Lupi din Padova. Apare şi un medalion închinat poetului Octavian Goga (la moartea acestuia) semnat de Gh.Constantinescu. Dintre colaboratori se remarcă I.Potopin, semnatarul poeziei,,destin de pandur. Apar poezii semnate de Iliodor Valea, Mircea Georgescu,N. Mlădinică, Marin Ghiţă, I.Cara, Nellu Cristescu ( Apriliană,în nr. 2 / 15 aprilie 1938, p.21), Liviu Mar. Sultănica Ionescu, I. Bădescu. Cu proză colaborează Doina Bucur, Popescu N. Constantin, Sabin N. Popescu, C.Anghelina. Sunt prezentate volumele Sat sărac de Mircea Georgescu, Căutătorul de comori de A. Costache, Poeme pentru adormit durerea de Doina Bucur, Versuri.Pământ şi suflet oltenesc de Florica Obogeanu şi Ţara visului de George Constant. Apar fragmente de jurnal, însemnări de călătorie, încercări critice, folclor. (B.A.R. P.I ,F.18x12cm) Bibl.,,Publicaţii din perioada interbelică, de Paul Lică, în ROMANAŢIUL, nr.49/martie 1991, p.2 ;,,Reviste literare ale elevilor, de Tudor Opriş, p. 220 ;,,ŞCOALA ROMANAŢULUI, an.i, nr. 10/dec. 1937,p.30 (reclamă). PATRIOTUL, organul Partidului Conservator, Caracal. Apar două numere ocazionate de alegeri, primul la 25 dec.1915 iar următorul la 31 dec.1915.tipografia,,speranţa, 5 bani numărul. Prezintă candidatul Partidului Conservator la Romanaţi, dl.paul Ivănescu pentru alegerile din 3 ian Primul număr oferă informaţii de la întrunirea conservatoare din Romanaţi iar în numărul 2 se prezintă detaliile vizitei în judeţul Romanaţi a poetului O.Goga, candidat şi el în aceleaşi alegeri (vezi ARDEALUL în Memoria Oltului 3/2012). Conţine atacuri la adresa adversarilor politici. (B.A.R. P.III IV ,F.64x33 cm). PĂMÂNTUL ROMANAŢULUI, organ al Uniunii Agrare de sub preşedenţia d-lui C.Argetoianu. Apare la Caracal la 5 aug.1935, număr unic, 4 pagini. Tipografia Românească Ilie N. Mărculescu. Număr ocazionat de alegeri. Prezintă candidatul Uniunii din judeţul Romanaţi,principele C.Basarab Brâncoveanu. În,,Cuvînt înainte se preciza:,,pământul ROMANAŢULUI apare pentru prima oară, ca 95

96 organ de propagandă programatică al Uniunii Agrare de sub conducerea domnului Constantin Argetoianu, în dorinţa de a înfige cât mai mult în masele producătoare de la oraşe şi sate programul Uniunii Agrare, singurul care poate salva ţara din impasul în care se găseşte. În deosebire de alte partide şi programe, care urmăresc dezbinarea între clasale sociale componente ale ţării noastre, Uniunea Agrară urmăreşte o colaborare de interese între toate clasele sociale, potrivit comandamentului suprem, impus de situaţia topografică a ţării, noi fiind un stat agrar. Aşa cum ieri, domnul Constantin Argetoianu a salvat ţara din marasmul în care camăta barbară o adusese, tot aşa azi sau mâine, singura scăpare şi nădejde este tot domnia sa. Se cere însă ca masele producătoare de venituri naţionale, fie de la oraşe, fie de la sate, să-şi revizuiască greşelile şi să vie alături de acest om (B.A.R. P.III 42702,F.32x47cm). (Singurul exemplar apărut există şi la Arhivele Statului Slatina). Monumentul eroilor din comuna Nicolae Titulescu, jud. Olt Ion D.Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu, Vasile Radian În prezent, monumentul eroilor din comuna Nicolae Titulescu, jud. Olt se află în curtea bisericii cu hramul Sfântul Gheorghe, lateral dreapta de la intrarea în curtea lăcaşului de cult, în apropierea unghiului format de laturile gardului din beton ce închid părţile de apus şi de miazăzi. Monumentul, aşezat pe un suport în două trepte, este construit în întregime din piatră. Aspectul general al monumentului este cel de obelisc cu un vultur la partea superioară. Are 4 corpuri de mărimi diferite, primele trei de la bază fiind inscripţionate cu numele şi prenumele eroilor din Primul Război Mondial. Faţada monumentului prezintă în relief pe corpul al doilea, în miniatură, un tun, o grenadă, două săbii încrucişate şi un obuz, atributele luptei, iar pe cel de-al treilea corp este sculptat în basorelief simbolul victoriei, respectiv chipul unei tinere înconjurat de o cunună lauri. Pe latura de la miazăzi, în parte de jos este inscripţionat un text: Acest monument este ridicat prin ofranda tuturor locuitorilor comunei Tituleşti Olt ca recunoştinţă camarazilor eroi morţi pentru patrie. Ultimul bloc al edificiului, deasupra căruia se află sculptat un vultur cu aripile deschise şi vopsit într-o culoare cărămizie, este bogat ornamentat. Creatorul monumentului este N. C. Marinescu. Monumentul eroilor din comuna N. Titulescu fost terminat la data de 5 mai 96

97 1924, data instalării fiind inscripţionată pe piedestal, treapta a doua dinspre miazănoapte. O lună mai târziu, pe 5 iunie 1924 într-un cadru festiv a avut loc ceremonia dezvelirii monumentului. La inaugurare construcţia era mai înaltă, aşa cum se observă în fotografia donată bisericii din comună de către Lenuţa Stângă fiică a satului (83 ani). Fotografia a fost realizată în Inaugurarea monumentului. anul 1924 de Ziua Eroilor (Înălţarea Domnului). Atunci, monumentul avea în componenţa sa încă un bloc din piatră în care se afla sculptată imaginea Soldatului Necunoscut prezentând onorul. Nu se ştie din ce cauză această parte a monumentului a fost îndepărtată (poate un dezastru natural sau o greşeală de compoziţie a creatorului). În spatele edificiului au fost ridicate Crucile eroilor. câteva cenotafe ale eroilor din localitate, în continuarea cărora, lateral de biserică, veghează monumentul funerar sculptat în marmură vieneză al familiei Protopopului Nae Iconomu. Eroii aflaţi pe lista bisericii Florescu Ştefan 2. Popescu Ilie 3. Popescu Anastase 4. Crâmpoiescu Clement 5. Raicu Ilie 6. Apostol Ion 7. Badea D-tru 8. Grigore Sandu 9. Bălan Ion 10. Buciu Ion 11. Buciu Ilie 12. Costea Mandache 13. Costea Marin 14. Coman Şerban 15. Cârciumaru Ion 16. Costea Tudor 17. Cruceru Ion 18. Dumitrescu Alexandru 19. Dumitrescu Paul 20. Dumitrescu Barbu 97

98 21. Fărcăşanu Emanoil 22. Fărcăşanu Anghel 23. Gagiu Tudor 24. Ivănescu Lazăr 25. Ioana Gheorghe 26. Lincan Ion 27. Lungu Radu 28. Muşa Radu 29. Muşa Dobrin 30. Neacşa Mihai 31. Neacşa Anastasie 32. Neacşa Radu 33. Neacşa Nicolae 34. Neacşa R. Nicolae 35. Ninosu radu 36. Nicula Gheorghe 37. Nicula Dumitru 38. Nistor Mihai 39. Nistor Ilie 40. Niţu Ion 41. Pătraşcu Carol 42. Praicu Ion 43. Paciurea Ion 44. Prichindel Ion 45. Rusu Marin 46. Stângă Ion 47. Stângă Iancu 48. Stancu Ion 49. Tudor Marin 50. Ghioca Ion 51. Ciocoiu Ovid Eroi înscrişi pe monument Monumentul eroilor astăzi. 52. Oancea Neacşu 53. Mateescu Dumitru 54. Stoica Gheorghe 55. Grigorie Alexandru 56. Militaru ion 57. Tasmac alexandru 58. Ghimigiu Marin 59. Grigor Sandu 60. Nuţă Alexandru 61. Alexe Ion 62. Apostol Radu 63. Bancu Constantin 64. Balaşan Marin 65. Balaşan Badea 66. Balasan Matei 67. Carp Pârvu 68. Dorobanţu Marin 69. Drăguşin Marin 70. Gârţoman Ion 71. Ioana Matei 72. Manea Marin 73. Mândroc Nicolae 74. Mierlescu Radu 75. Moale Zamfir 76. Moale Stan 77. Muşa Florea 78. Olteanu Nicolae 79. Olteanu Anton 80. Paşel Ilie 81. Paşel Vasile 82. Pârvu Stan 83. Siteavu Isailă 84. Siteavu Nedelea 85. Tiutiu Nicolae 86. Tudor Ilie 87. Văleanu Gheorghe 88. Bălan Gheorghe Partea de la miazăzi 1. Neacşa Nicola 2. Marin Alex. 3. Marin Eftemie 4. Prichindel Ion 5. Neacşa Radu 6. Florescu Ion 7. Badea marin 8. Văleanu Gheorghe 9. Raicu Ilie 10. Gagiu Tudor 11. Sudatu Gheorghe 12. Nicola Gheorghe 13. Niţu Ion Sold Reg. 3 Olt 14. Stancu Ion 15. Badea Dumitru 16. Pârvu Stan 98

99 17. Mierlescu Ion 18. Dumitrescu Barbu 19. Coman Şerban 20. Moale Zamfir 21. Lungu Stancu 22. Tiutiu Nicolae 23. Fărcăşeanu Emanoil 24. Baboi Tudor 25. Dumitrescu Pavel 33. Moraru Tudor 23 IF. Partea de la miazănoapte 1. Costea Mandache 2. Bălăşeanu Marin 3. Paraschiv Marin 4. Fărcăşeanu Anghel 5. Buciu Ilie 6. Niţu Vasile 7. Dumitrescu Alexandru 8. Mierlescu Radu 9. Costea Ion 10. Baboi Marin 11. Pătraşcu Carol Partea de la apus 1. Popescu C. Ilie Plut. 2. Stanca Marin Serg. 3. Gârţoman Ion Cap. 4. I. A. Ungurelu Sub-Lt 5. Mândroc Nicolae 6. Neacşa Mihai 7. Ioana Constandin 26. Cruceru Ion 27. Popescu Năstase 28. Stângă Iancu 29. Tudor Marin 43 IF. 30. Costache D-tru 43 IF. 31. Niculae Ciobanu Donator 32. Muşa Florea Reg. 86 IF 12. Văduva Ion 13. Tudor Ilie sold. Reg. 3 linie 14. Lucan Ion 15. Coman Nica 16. Drăguşin Marin 17. Bălăşanu Badea 18. Bălăşeanu Matei 19. Siteavu Isailă 20. Savu Marin 21. Cârciumaru Ion 22. Olteanu Niţu 8. Muşa Dobre 9. Popescu Petre 10. Bancu Constandin 11. Neacşa Năstase 12. Bălan Ion 13. Ivăncescu Lazăr 14. Alexe Ion 99

100 Eroii (lista bisericii) 1. Popescu Anghel 2. Nicolescu Dumitru 3. Anghel Eugen 4. Badea Ion 5. Badea St. Petre 6. Baboi Preda 7. Bălan Ion 8. Bătrânu Ion 9. Buciu Tiberie 10. Cioaie Constantin 11. Coman Marin 12. Costea Alexandru 13. Costea T. Marin 14. Crăciun I. Ion 29. Olteanu Ştefan 30. Olteanu I. Gheorghe 31. Paşel Badea 32. Petrişor Nicolae 33. Stancu Marin 34. Tinca Ion 35. Ceauşu C-tin 36. Niţu D. C-tin 37. Pistol Marin 38. Stănescu Radu 15. Dragomir Sandu 16. Drăguşin St. Marin 17. Drăguşin N. Nicolae 18. Drăguşin Dumitru 19. Ioana Ion 20. Moale Olteanu Vasile 21. Florea N. Marin 22. Gârţoman Ilie 23. Grigorie Vasile 24. Ioncea Vasile 25. Ioana C. Nicolae 26. Ioana I. Marin 27. Ninosu Năstase 28. Niţu Constantin Dispăruţi 1. Băceanu Aurel 2. Baboi Ion 3. Bălăşan Marin 4. Costea Ion 5. Dinu Dumitru 6. Gheorghiţă Ion 7. Neacşu Grigore 8. Pârvu Ion 9. Vochin Ion Puteţi redirecţiona 2% din impozitul anual către Asociaţia Culturală,,Memoria Oltului, cont RO02 CECEOT0130RON , sucursala C.E.C. Slatina, C.I.F Detalii pe Asociaţia Culturală,,Memoria Oltului, loc. Izvoru, com. Găneasa, jud. Olt, str. Libertăţii nr. 96, tel , 100

101 101

102 An II, nr. 11 (21),Noiembrie MEMORIA OLTULUI 102

103 103

104 104